Sincere reflectii- pentru mamici, viitoare mamici…si chiar tatici intelegatori- despre legatura profund intima, atat de speciala, ce se naste intre femeie si pruncul cuibarit la pieptul sau. 

Deja din in timpul sarcinii mele diverse “binevoitoare”- prototipul femeii moderne, preocupata de iesiri mondene si propria imagine, reflectata intr-un decolteu sfidator al gravitatiei, cu bustiere si push-up- ma incoltisera cu eventuala alegere de a alapta, declarandu-se infocate partizane ale comoditatii biberonului cu lapte artificial, inca din prima zi. “Febra laptelui”, momentul in care pieptul femeii se umple de lapte-imi era descris dramatic, devii o cisterna care picura in continuu, in viziunea lor inconvenient si inestetic.

O timida ridicare din umeri a mea (viitoare mamica fara experienta!), sustinandu-mi inca ideea cu “eu totusi as incerca, asa mi se pare natural!” venea intampinata cu vehemente “ai innebunit, nu stii in ce te bagi!”, ca si cum era imperativ de corectat incostienta mea excentrica…de a pune nou-nascutul la san! Aceleasi mamici care ma avertizasera despre “pericolele” nasterii naturale, cu un manunchi pestrit de istorisiri menite sa-ti zbarleasca parul pe ceafa si sa te impinga la o “rationala” programare de cezariana. (Sa am al doilea copil, eu tot natural as naste!) Si tot aceeasi categorie de mame care-si lasa bebelusii sa planga in pat sau in carucior, desi tot ce ar avea nevoie micutul sa se linisteasca este sa fie luat in brate- “ei, cum, doar n-o sa se invete numai in brate! Nu-l iau ca se rasfata!”- daunator si nefiresc obicei- o mama trebuie sa raspunda intotdeauna la plansetul copilului!- despre asta va voi scrie intr-un ulterior articol.

Nu predic aici hranirea sugarului EXCLUSIV la san: binecuvantate acele mamici cu atat de mult lapte incat nu au nevoie sa suplimenteze cu  lapte “de farmacie” si-si cresc copilasii cu cel mai dulce nectar, de la propriul piept; insa m-am convins ca orice cantitate este mai buna decat nimic, si integrarea laptelui de mama in dieta bebelusului este pura binefacere…pentru amandoi, alaptatul dand frau unui relaxant flux de hormoni pentru mama si ajutand-o sa-si cunoasca empatic copilul! 

Am avut chiar ocazia sa ma adresez a doi doctori pediatri cu opinii contradictorii: primul (un barbat, precizez fara a-i da neaparat greutate detaliului!) a incurajat ceea ce simteam si eu, ca bebelusul poate fi pus la san pana si de cinzeci de ori pe zi si noapte, de cate ori pare ca simte nevoia, pentru ca pentru un nou-nascut sanul mamei este sursa vitala de hrana si confort; cel de-al doilea, o doamna  cu aspect sever (este mereu un indiciu….si faptul ca in timpul consultatiei mi-a facut fetita sa planga, in timp ce cu  primul pediatru parea se se amuze!) inclina pentru “programare”, cu teoria profund negativa “pai ce, e dupa cum vrea el? trebuie educat din fasa!”…Nu am reusit nici macar sa “tac si sa fac dupa capul meu”, ci am tinut sa impartasesc doctoritei ca dezaprob acest tip de disciplinare, cu orar de supt: prefer sa urmaresc copilul, si nu ceasul- bebelusii nu sunt roboti de programat pentru comoditatea noastra!

De asemenea n-o sa stau sa va insirui aici toate studiile care au demonstrat suprematia laptelui matern (”transfuzia” de imunitate, de anticorpi de la mama catre copil; protectia vizavi de numeroase boli si infectii; protectia digestiva si un redus risc de alergii; auz si vaz superioare, ba chiar un spor in inteligenta datorita unor substante esentiale pentru dezvoltarea cerebrala, inexistente in laptele la cutie: grasimi omega3 DHA si AA- acid arahidonic…si multe altele!) Ce-i drept, in ziua de azi, cu laptele praf ultra-imbogatit, tratat si vitaminizat, au crescut si cresc generatii peste generatii de “voinici”, bebelusi perfect sanatosi care devin adulti vigurosi!

Insa ceea ce pe mine personal m-a surprins- si aici gasesc cea mai mare satisfactie in alaptat- este cum de foarte multe ori bebelusii se cuibaresc la sanul mamei nu neaparat pentru a-si potoli foamea, ci mai ales pentru mangaiere si confort, pentru deliciosul contact cu caldura corpului mamei, pentru a se cufunda in deplina siguranta in somn, pentru a se linisti dupa o spaima…Ascunzandu-si capsorul ca si cum ar vrea sa se izoleze de lumea exterioara, cu stimuli si zgomote straine, ascultand doar bataile inimii mamei si savurand laptele caldut. Dupa intepatura de vaccin, dupa o vizita la pediatru, intr-o noapte cu febra- in astfel de momente gasesc eu ca sanul mamei este de neinlocuit! Cum poti refuza sau substitui puiului tau acest tandru panaceu, leac universal pentru orice planset sau durere? La o varsta atat de frageda sanul astampara foamea si setea, te adoarme cum e mai dulce cu putinta, este mangaiere si consolare. Sanul=matrice. Reconfortanta familiaritate intr-o lume mult prea mare! 

Nimic nu se compara cu momentul in care un bebe satul si satisfacut, mai zabovind la san in joaca, alintandu-se de placere, isi intoarce brusc capsorul catre tine si te sageteaza drept in inima cu cel mai  dulce si poznas suras stirb, razand pana si cu ochisorii…(Cred ca multe mamici stiu despre ce vorbesc, ce senzatie minunata)…

Greu de obtinut aceeasi reactie la capatul unui biberon (sugarii sunt mai “distrati” de mediul inconjurator, in timp ce la san toata atentia le este concentrata asupra mamei!)…desi pentru acest complex proces de a oferi micutului hrana si dragoste in acelasi timp- lovefeeding- cercetatorii in domeniu recomanda ca mamicile sa ofere laptele artificial in aceeasi pozitie ca si cum ar alapta la san, tinand capsorul sugarului lipit de piept. O da, eu personal iau foarte in serios toate lucrurile care pot contribui la starea de bine a micutei mele!

Citind deunazi un articol despre o mama care-si vindea laptele de la san- surplusul care nu era consumat de fiul sau- m-au surprins comentariile scandalizate ale inteleptilor de pe forumul publicatiei respective. Chiar mamici care se declarau dezgustate de eventualitatea ca sugarul lor sa se hraneasca la pieptul unei alte femei- societatea moderna occidentala nu mai contempla sub nici o forma acest “schimb de fluide corporale”, practicat de altfel de cand e lumea si pamantul prin mijlocirea mamelor-de-lapte, ceea ce noi numim DOICA (wet-nurses). Menirea acestor femei cu piept abundent, mustind de lapte, care odinioara hraneau in comunitate chiar mai multi sugari in acelasi timp, suplinind mamele absente sau bolnave, a apus odata cu introducerea in secolul trecut a laptelui “evaporat”, formula din lapte de vaca. Lapte a carui compozitie a fluctuat de-a lungul anilor, in ideea de a reproduce cat mai fidel proprietatile laptelui uman. 

Doicile nu si-au pierdut rolul in asa-zisele tari subdezvoltate, acolo unde nu a inflorit inca vasta industrie producatoare de lapte artificial, unde familiile nu si-l pot permite, sau credinta lor in beneficiile laptelui matern a ramas nestramutata chiar prin “compromisul” de a accepta contributia atat de intima a unei alte femei. Cum am reactiona noi, femeile culturii moderne, am accepta oare angajamentul unei surori sau al unei prietene apropiate de a ne alapta fiul, sau am prefera sa cumparam lapte praf pentru a-l creste?

In Islam, de pilda, copilul alaptat de o doica (interzisa, makrooh, o necredincioasa, kaafira, sau o femeie de moravuri indoielnice) capata o legatura de sange cu mama sa de lapte, si mai mult, o relatie de rudenie cu toti copiii care s-au hranit la sanul ei, in asa masura incat o eventuala casatorie intre cei alaptati de acceasi doica- rada- este interzisa, ei fiind considerati ca fratii (desi poate fi extrem de complicat sa se tina evidenta unei astfel de practici). In Coran alaptatul la san este mentionat de 6 ori, importanta sa vitala fiind stabilita prin cuvantul lui Allah: mamele ar trebui sa-si alapteze pruncii pana la varsta de doi ani, laptele mamei, numit si “sangele alb”, este un drept al copilului, care prin actul de a suge la sanul femeii devine mahram-ul acesteia- in cazul mamelor de lapte fiul “adoptiv” are astfel dreptul de a ramane singur cu aceasta si de a o privi, fara a incalca regulile codului de hijab.

In incheiere, nu pot sublinia indeajuns cat de important este ca propriul partener- barbatul din viata noastra, taticul!…care oricum vine pus pe o perioada indeterminata (pssst, chiar pe viata!) pe locul doi- asta e dragostea de mama!- sa sprijine decizia de a alapta, de a accepta aceasta sacra intimitate, as zice chiar pierdere, in sensul de emotionala, deplina abandonare de sine, a mamei in microuniversul nou-nascutului, pentru care sanul mamei este cel mai dulce leagan al vietii!

Nu, lipsa unui somn bun nu mi-a incetosat si cea mai banala notiune aritmetica, este pur si simplu axioma familiei in care apare un sugar. Am fost recent dojenita de o prietena privind blogul meu care lancezeste, nu-i frumos ca pe MOV sa se teasa o pojghita verde de matasea-broastei…si paienjenis in unghere. E incredibil cum s-au complicat lucrurile…si mi-am neglijat scrisul, dedicandu-ma in totalitate scumpei Baby Sami. Rabdare…

Dupa 3 luni de cantonament domestic, cele mai lungi din viata mea- cu fiecare zi 16 ore treaza, 4 de somn si 4 de veghe!- Mr. si Mrs. Z. au decis sa iasa impreuna la o cina romantica. Mare lucru, ati zice: insa credeti-ma, pentru mine, Mother-Earth secata de putere, o seara marcata de un astfel de eveniment este ca o vacanta in Caraibe. Numai niste proaspeti parinti, mereu in priza, functionand ca un perpetuum mobile- din nu-se-stie-ce sursa de energie…pot intelege!

Desigur, aveam de sarbatorit atat pe micuta noastra, care a implinit 3 luni, cat si un alt eveniment misterios, sa-i spunem pompos  a life-changing event, asupra caruia voi inalta cortina cu o alta ocazie; cert este ca jurnalul meu sporadic de pe Superficiala va capata dimensiunea mult-visata…”Ingineresc” spus, voi avea sansa sa forez intr-un nesecat put de inspiratie! Dar gata gura sloboda, va voi anunta la timpul potrivit.

Am ales fireste un restaurant la cinci pasi de casa noastra: strada pe care locuim in Milano este intesata de localuri, pitoresti trattoria si osteria, astfel incat pranzul sau cina sunt la indemana. Cronometru-start, timp dedicat mesei o ora in total, lux pentru o mama ce alapteaza. Soc personal: ce schimbare cu machiaj si haine de seara de la “uniforma de mamica”, tinuta de casa stil Cenusareasa, parul prins in coada pentru ca deja poznasa mea fiica insfaca tot cu forta lui Popeye…si parca-parca in oglinda s-a intors figura din era pre-maman, desi cearcanele nu mint, nici sub cel mai sofisticat strat de fond de ten cu pigmenti reflectorizanti! Oh, si constat ca am capatat si “glezne materne”, care au pierdut cu desavarsire memoria tocurilor: e imposibil sa faci “dansul somnului” cu copila in brate altfel decat descult, valsand pe parchet, invocandu-l pe Mos Ene si toate zeitatile somnului (surde! nu ma aude nici una!)…

Restaurantul nostru ales strategic: stim meniul pe dinafara, cu delicatese favorite, asa ca de acasa am hotarat ce comandam- hei, ceva rapid de pregatit (transformam localul intr-un soi de fast-food sofisticat, cu lumanari pe masa si muzica in surdina!) in cat timp mestecam, cat de repede si eficient inghitim, SINCRONIZAT, ca sa avem timp si de o lingurita de desert (o portie impartita in doi, asa il terminam mai repede!). Planul e simplu: de cand intram platim deja nota, si sotul meu italianissimo isi bea espresso-ul de final in picioare, fara zahar, de preferinta cand imi tine usa la iesire, si eu intind pasul si sunt practic cu cheia in usa, sa controlez ca dadaca noastra s-a descurcat bine timp de 59 de minute!

Bineinteles ca nu mi-a tihnit nimic, am inghitit cu noduri, eram cu ochii pe minutar mai ceva ca motanul nostru obsedat de limbile ceasului de perete din bucatarie, m-am impiedicat pe strada (tocurile si graba, bat-o vina!)…si am dat usa de acasa de perete- zbang!- doar ca sa-mi vad odorul gangurind ferice pe covorasul sau de activitate roz. Sa ne fie de bine! Nota de memorie catre sine: urmatoarea cina romantica…la aniversarea de 6 luni!

Pentru cei ce ma cunosc- citind ale mele razlete randuri pulverizate in blogosfera- se stie slabiciunea mea pentru Orient, orice sansa de a calatori in acest spatiu provocandu-mi o adevarata exaltare: seman adiere orientala- culeg furtuna de inspiratie si visare! De data asta Liban- destinatie care de mult imi lasa gura apa (si ramase in final uscata ca un scaiete!): in alte timpuri as fi impachetat-fulger pentru a-mi insoti sotul intr-un voiaj in interes de afaceri, rezervandu-mi rolul turistului insetat de obiective si mister, cu fluturasi in stomac mai ceva ca in amor.

(Intocmai, sunt o partenera de calatorie ideala, daca nu va deranjeaza gaurile in talpi si indicatiile pisaloage la orice initiativa cu aparatul foto- de data asta constat ca Mister Z. s-a descurcat discret si fara mine, meritul sa fie ani si ani de practica sub tortura!)

A fost ca un semn- ca inainte de anuntul vizitei in Liban am revazut amandoi Vals cu Bashir, dansul demential al soldatului israelian cu mitraliera in flacari, intre cladirile ciuruite de gloante din Beirutul devastat de razboi, sub privirea placida a lui Gemayel Bashir cel ucis, din postere prezidentiale desfigurate… 

Ma si vedeam, sprintara exploratoare, in centrul istoric al renascutului Beirut, cu moschei, biserici din vremea cruciatilor si palate otomane; in electricul Gemmayzeh, fibrilatie nocturna cu localuri chic, faimoasele rooftop bars cu sofisticata lor clientela dansanta si amatoare de sampanie, splendide femei libaneze, icoane ale triumfului modei si esteticii, combinatie irezistibila de charme parizian si magnetism Middle East, cu ecouri de Haifa Wehbe sau Najwa Karam; cautand apoi cu degetele febrile tot felul de comori in Souk Al Barghout si pufaind dintr-o shisha aromata intr-una dintre cafenelele insirate pe Corniche, la malul marii- o promenada cu traditional si avangardist deopotriva, femei cu hijab sau tinere chanelsiliconfendi-style, cu abundenta de lentile de contact peruzea si bandaje pe nas de la proaspete interventii perfectioniste!

In schimb…

…straniu pentru mine sa ma vad acasa, fluturand batista alba de ramas-bun, in brate cu Baby Sami: micuta ce a devenit adorabila ancora a vietii mele, tinandu-ma priponita in port! Cu un aer usor melancolic- fosta corabie obisnuita sa spintece mari in lung si-n lat, de care acum se mai sparg doar tacute valuri de la mal, clipocind molatic si inverzindu-i pantecul. 

De aceea nici urma de Superficiala in poze, si un post intitulat “Beirut prin ochii lui”. Pentru ca sotul meu a bifat temeinic tot ceea ce mi-as fi dorit eu sa vizitez, si mi-a adus drept marturie instantaneele care le impartasesc cu voi aici…

Aici si in prima fotografie introductiva, magnifica moschee Mohammad Al Amin,  cu ale sale kubba albastre, inspirata de moscheea Sultan Ahmed din Istanbul:

Imi invidiez sotul ca a beneficiat si de o vizita in interiorul moscheii, sa admire candelabrele uriase de cristal si domurile pictate cu aur:

Maretie la exterior, fundal azuriu de sfarsit de ianuarie mediteraneean:

Place des Martyrs, in memoria celor sase rebeli spanzurati in 1915 pentru a se fi ridicat impotriva stapanirii turce; piata turnului cu ceas este “El Burj” pentru localnici…si loc de intalnire in centrul orasului:

Sa-mi astampere pasiunea pentru arhitectura islamica, intamplatorul turist a fotografiat orice moschee intalnita in cale:

In Beirut intalnesti si aceasta neobisnuita alaturare a lacaselor de cult religioase, si o suprinzatoare suprapunere de perioade istorice: moschee langa o catedrala antica, cu vedere asupra ruinelor romane:

Dupa profunda imersiune culturala (ma declar multumita telefonic!) exploratorului i se face concesia unei regenerante plimbari pe faleza, poza obligatorie cu “Pietrele porumbelului”, La Raouche- simbolica pentru Beirut precum cedrul (Al Arz) este pentru Liban: 

Dupa desfatarea spiritului- istorie si contemplatie- sa incheiem cu cele lumesti- placerile gurmande, amplu si savuros satisfacute de bucataria libaneza.  Bogata gustare mezze, urmata de o salata fattoush, de tabbouleh…si de specialitatea nationala kibbeh; desert cu baklava de fistic, in sirop de trandafir- si apoi in loc de cescuta-degetar de espresso italiano…o cafea de savurat indelung, aromata cu cardamom, sau un ceai de Zatar! (Ok, cel mai probabil eu eram acasa si mancam o portie de spaghetti facute in graba, Baby Sami permitand, dar asta nu mi-a impiedicat un plescait din limba la entuziasmul manifestat de sotul meu fata in fata cu ospatul libanez!)

Cine stie daca Orientul nu se va incrucisa din nou cu destinele noastre? Ar fi strasnic…Cu siguranta Libanul este una dintre tarile care voi dori sa vad si cu ochii mei…Beirut, Baalbek, Byblos, Sidon…si biblica padure de cedri, sau Becchareh, locul de nastere al filosofului si poetului Khalil Gibran!

P.S. Daca remarcati punga albastra “de mall” din fotografie- este inscriptionata “Khabbaz Baby”: taticul grijuliu a facut shopping pentru fata sa, astfel incat Baby Sami are acum si trusou libanez…o sumedenie de hainute dragalase tocmai din Beirut!

Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja zece zile de la ultima data cand v-am scris- dovada ca intre haosul mutarii si Baby Sami am pierdut complet notiunea timpului. Ah, timpul, care nu e niciodata de partea mea, si care dupa mine s-ar masura chiar in tic-tacul confuz si adormit al unui ceas cu cuc amnezic, mostenire de la o matusa. La prelungata absenta mai contribuie si o stare de picoteala cronica, sora cu hibernarea fiarelor in grote din Carpati- cot la cot cu sugarul nostru- dat fiindca abia acum am ciocnit piept cu coltii iernii. O stranie osteneala de la frig, te-ai tolani in fata focului din camin pe o blana de urs (fake, desigur, suntem animal-friendly aici!)

Am gasit insa timp (si sper cat mai multi dintre noi) sa dedic un gand si o contributie personala tragediei umane din Haiti; noi am ales sa donam fondului de urgente al asociatiei umanitare Medécins Sans Frontières (Medici Senza Frontiere), a carei neobosita echipa a acordat  prim ajutor victimelor intr-un ritm disperat, in sali operatorii care gem de suferinzi, capat de linie pentru ultime sperante de salvare. Indraznesc sa cred ca donatiile au fost mult inlesnite utilizatorilor de Internet de pilda prin Google- cat de usor pentru cei care au deja un cont pe acest motor de cautare sa opereze o tranzactie pentru Unicef sau organizatia CARE! Destul cu cei care justifica pasivitatea si indiferenta prin “avem deja la noi in tara prea multi cu probleme, sa nu ne batem capul cu ale altora, la celalalt capat al lumii!” Cum sa nu te impresioneze soarta atator copilasi raniti sau ramasi orfani?! Trupusoare strivite intre daramaturi, tristetea si golul din ochii lor, umbre pe chip ce le vor ascunde zambetul pentru cine stie cat timp de-acum incolo…, toate aceste crude imagini mi-au adus aminte de ceea ce scriam anul trecut pe vremea asta, drama copiilor din Palestina…

Este adevarat, de cand devii mama inima ti se frange mult mai usor, privesti lumea cu ochi materni care se umezesc mult mai repede- si nimic nu ti se pare mai cumplit decat plansetul de spaima si suferinta micutelor fapturi, intr-o situatie de criza care a depasit cu mult si puterea de rezistenta a celor mari…

Avem cunostinte proaspat intoarse dintr-o vacanta de vis in Santo Domingo- bronzati ca zaharul brun, cu sprancenele decolorate de soarele tropical si zambetul uns din plin cu cocktailuri exotice, capturat in fotografii de efect; cate o ipostaza cu cate un pitoresc personaj local, camasi inflorate si zambetul ca un sirag de perle- infratire temporara de dragul unei poze…doua realitati atat de diferite. Straniu cum paradis si infern, reverie si cosmar coexista in acelasi spatiu: Haiti si Santo Domingo, insula Hispaniola, doar cateva sute de kilometri (376!) intre cele doua capitale, Santo Domingo si Port-Au-Prince, pe de-o parte peisaj apocaliptic, strazi semanate cu moarte, cadavre in putrefactie si pericole la orice pas; pe de alta turisti rumeni in ape cristaline pana la brau, pufaind din trabuc si sorbind din Cuba Libre…

Poti face abstractie oare de ceea ce se petrece in cealalta parte a insulei? Iti poti vedea nestingherit de masaje pe plaja si snorkelling, rade in hohote seara la bar, in compania noilor amici din hotel…si chiar incerca pe ring cativa pasi ametiti de merengue? Sa dormi ventilat si cu pantecul plin cand altii nu au inchis ochii zile in sir, sapand dupa supravietuitori cu mainile goale?

Controversata si decizia companiei de croaziera Royal Carribean de a mentine escala pe insula haitiana Labadee, aducand turisti pentru excursia de-o zi in resortul de lux unde ii asteapta distractia la Aqua Park, bufetul cu delicatese si siesta in hamac- unii dintre calatori au ales sa ramana la bord, protestand impotriva ideii de vacanta in apropierea unui loc insemnat de o sinistra calamitate; altii au decis sa debarce pentru a aduce o contributie, pentru a  sustine comertul local al insulei facand cumparaturi in satele de pescari si donatii generoase (cazuri in care au lasat tot ce aveau pe ei, chiar tricourile si papucii de plaja!) si afisand un comportament rezervat; iar cativa altii- putini, din fericire- au declarat ca pentru ei este oricum o vacanta platita, cu bani munciti, si intentioneaza sa se bucure de ea in orice conditii!

Complicata alegere, vacanta in natiuni de extrema saracie sau lovite de dezastre naturale (seism, tsunami, inundatii…), in care faimoase lanturi hoteliere sau nave de croaziera au construit paradisiace sate de vacanta si resorturi fabuloase, izolate de sumbra realitate dinafara perimetrului de lux, un spatiu rarefiat cu o membrana impermeabila pentru outsiders, pentru cei “periculos de saraci”- dealtfel brosurile de prezentare sfatuiesc turistii sa nu paraseasca domeniul, pentru a nu risca sa ia contact cu civilizatia locala, cu duritatea unui mediu lipsit de “indulcitorii artificiali” ai creatorilor de vise exotice din agentiile de voiaj…Pe de alta parte astfel de oaze turistice aduc locuri de munca rezervate unei parti din populatia locala, si o mica prosperitate comerciala prin sustinerea activitatilor tipice si a artizanatului. Cum sa conciliezi cele doua lumi, confortul tau, painea cea de toate zilele a altora?

Fiecare stire care arata copiii din Haiti salvati, teferi si ingrijiti, este in sine o bucurie, un triumf al binelui. Admiratie si recunostinta netarmurita pentru voluntari, pentru cine a fost capabil sa dea o mana de ajutor, sa spuna o rugaciune si sa trimita fie si o modesta contributie!

Acum pot sa imi strig aici pe MOV si bucuria personala, Baby Sami a implinit astazi 2 LUNI de adorabila, ganguritoare EXISTENTA, lumina ochilor nostri (si felinar in timpul noptii…cand incurcam ziua cu orele nocturne…si avem chef de joaca cand ne-ar fi somnul mai dulce!)

Promit, degraba, poze actualizate cu Miss Simpatie…pe Superficiala!

Zilele noastre in Palermo se apropie de sfarsit- si spun asta cu ceva mai mult decat o umbra de regret- total eclipse of the heart- capturata in sentiment pentru orasul care m-a imbratisat cu climatul ideal. Locul in care am petrecut plina de vise si sperante ultimele luni de sarcina, si mai ales primele doua luni de viata ale micutei Baby Sami. Ma pregatesc sa las gradina noastra cu maslini si mandarini (acum in ianuarie ingreunati ferice de globuri portocalii, ireale ca fructe de ceara aplicate in frunzis!), pe o straduta linistita cu iluzia ca se afla in pantecul stancos al muntelui Pellegrino, la cativa pasi de malul marii. Liniste invaluitoare, din care se desprinde doar zumzetul naturii: vantul printre palmieri, tipat de albatrosi si frangere de valuri…Ah. Pasari migratoare cum suntem insa…se pleaca mai departe.

Fast-forward catre destinatie: Milano, casa sotului meu, in plin centru si tumult urban, unde amatoarele de shopping isi pierd capul si “la movida milanese” circula in cele mai fierbinti localuri, moda si “happening”; dar si trafic haotic si smog. O alta lume desigur decat cea in care ne-am obisnuit in ultima jumatate de an, singuratici pe faleza din Mondello, marea-acuarela si farmecul somnoros, iernatic, al statiunilor marine pustii inafara sezonului, printre barci de pescari si mereu aceeiasi localnici. Chipuri familiare, prietenoase. Acelasi bar cu terasa pe plaja, unde sa ne bem un capuccino mangaiati de razele soarelui, deplangand soarta celor zgribuliti si inzapeziti in nordul Italiei…acum mergem sa facem parte dintre ei!

Uh, nu e usor sa impachetezi o casa intreaga cu un sugar prezent care are nevoie de toata atentia! Ca sa nu mai apreciez ca de cand avem un bebe “patrimoniul” nostru transportabil s-a triplat. Cine ar fi crezut, in era “pre-bambina”, ca o astfel de mogaldeata are nevoie de atatea lucruri?! Are deja un trusou impresionant, si nu i-am pregatit inca lada de zestre! Rivalizeaza deja cantitativ cu colectia de pantofi a mamei, fapt de substantiala insemnatate, credeti-ma. Sa fi trait in alte vremuri, am fi incarcat o caravana de blajine, scuipatoare camile, deselate sub povara balotilor nostri, si am fi purces la transhumanta.

Acum ma uit lung la sotul meu cu manecile suflecate care face bagaje, (eu am copila in brate, nu pot, sincer, nu pot misca un deget!) pufnind si tafnind, inghesuit intre munti de cutii, incercand sa ma convinga sa mai renunt la cate ceva din efectele personale. Exemplu: “Tona asta de carti, daca tot le-ai citit, la ce bun le mai caram cu noi? Mai ales astea de autori cu numele imposibil de pronuntat!” Ha! Toate astea merg cu mine! Superficiala, furnicuta strangatoare, nu lasa nimic, nici carti, nici manuale, nici haine sau suveniruri. Spuneti-mi sentimentala, dar obiecte, urme vagi de parfum, sau chiar tinute in zile-cheie sunt legate cu un fir invizibil de amintiri, momente de care eu nu vreau sa ma separ!

Multa melancolie, spleen si saudade parasind acest loc cu semnificatie speciala pentru mine (fiica mea va ramane toata viata “palermitana” prin nastere!)- sper sa ploua, sa fie o furtuna cu marea tulbure, un timp uracios in ziua plecarii, imi imaginez eu ca asa imi va fi mai usor sa inchid aceasta poarta. Urasc despartirile…

Mi-am proiectat o fantezie consolatorie, ma vad intorcandu-ma peste ani in Palermo, cu Samira putin mai mare, aratandu-i casa si orasul in care s-a nascut, purtand-o pe malul marii unde ne-am facut prima iesire “in lume”, parintii mandri si caruciorul cu cel mai pretios continut…

Ramas-bun Sicilia, vreme de doi ani (un an si jumatate in Catania, sase luni in Palermo) pentru noi casa, acum in amintire o insula magica.

Emotii mari marti, pentru primul zbor cu avionul impreuna cu Baby Sami. Pe curand, din peninsula (pana la urmatoarea destinatie)!

Sa avem cu totii parte de un an stralucit, plin de focuri de artificii care sa ne lumineze viata cu entuziasm si bucurie…zi de zi daca se poate: o Calea Lactee sclipind tainic cu promisiunile unui viitor stelar! Pentru noi semnele fericirii sunt graitoare- si le descifram in fiecare zambet cu care ne alinta privirile Baby Sami. Cea mai simpla reteta de fericire. Si noi n-am fost nicicand mai nepretentiosi, mai usor de multumit, gemeni in convingerea ca am descoperit “sensul vietii”.

Revelionul nostru? Am recapitulat in gand, aseara, petrecerile noastre de sfarsit de an, destinatii exotice, pe o plaja neprihanita in Maldive, efervescenta roz-flamingo din Miami, o noapte de pomina, picanta ca o salsa jalapeno, in Mexic, tinute glamorous si frenezie disco, cu dans pana in zori, sampania care pe buzele iubitului devenea si mai electrizanta, fior lichid, febra sexy a diminetilor cand te retrageai mana-in-mana inspirand aerul parca schimbat, excitant, al noului an…Da, ne-am distrat pe cinste in trecut: insa ca niciodata Anul Nou nu a fost mai semnificativ si mai memorabil pentru noi. De data aceasta impreuna cu copilul nostru de o luna si jumatate!

La ora 12, in debutul noului an cu petrecerile in toi, Baby Sami savura tacticos, cu o mustacioara de lapte, cina sa tarzie, tresarind din cand un cand cu un aer de repros la zgomotul focurilor de artificii de afara. (Am reusit totusi sa ciocnesc un strop de sampanie cu sotul meu grijuliu, maestru organizator al unei seri romantice de Revelion in 3: numarul perfect!). Cand telefoanele de la familie si prieteni incingeau linia, muzica de lautari sau de club rasunand din receptoare, zarva mare, rasete si vocile ragusite de la atatea dedicatii si chiote, noi schimbam un scutec, acopeream cu sarutari obrajori somnorosi si duceam “pachetelul” la culcare: doar n-o sa dam noi peste cap ritualul nostru de nani-nani…de dragul Revelionului!

“La Multi Ani!” spus in soapta si cu un apasat sarut intre parinti, deasupra puiului adormit intre noi. Suprema, sublima satisfactie! Oh, si stingeti lumina va rog…orice clipa de odihna e pretioasa! 

Asa a ales taticul Walter sa sarbatoreasca implinirea unei luni de zile de cand si-a putut strange in brate fetita: simbolic tatuaj desigur cu numele preaiubitei alintate- da, recunoastem, mergem impotriva tuturor sfaturilor de bun simt si recomandarilor cu amenintari apocaliptice voalate (o rasfatati din fasa! nu veti mai avea o clipa de respiro!) si o tinem mereu in brate, are lipici…cum am mai zis cu miros de laptic vanilat!…Numele Samira, intiparit pe fondul unui cer instelat, cu astre albe, a caror lumina paleste ca la rasaritul zorilor (parte din semnificatia numelui!) Mda, mai greu de redat asta in fotografie! (Coincidenta, mai sus pe brat, acoperit de tricou, se intrezareste un tatuaj mai vechi, o orientala semiluna!)

Nu, si daca va intrebati, Superficiala nu are nici un petic de piele “scrijelit” cu cerneala permanenta, oricat ar fi cantarit tentatia sentimentala, insa acum incerc de multe ori o placere secreta sa vad inscriptia pe bratul stang al sotului meu, intre noi cand ne tinem de mana, sau odihnindu-se pe piciorul meu intr-un moment de relaxare, si o citesc cu satisfactie, reverentios, ca si cum ar fi o formula magica ce deschide porti catre lumi nebanuite: S-A-M-I-R-A…fiica noastra!

Craciunul bate la poarta si sunt in mare criza de cadouri: ce tertip as putea inventa sa ma strecor nevazuta din casa si sa reusesc in timp record sa cumpar un mic dar sotului meu? Ceva special care sa sclipeasca sub brad drept marturie: m-am gandit (si) la tine! (ehm, nu doar la micuta noastra, de care sunt de nedespartit- suntem trunchi si aschie, matrioska mare cu cea mica, sacul cu petecul, boaba si pastaia, etc). Ok, cei mari sunt retrogradati pe planul doi. A shopping-free Christmas?

O asemenea misiune pare imposibila: asa ca raman visatoare in camera calduta, cu dulceata ochioasa in brate fascinata de luminile de la brad, in tihnita contemplatie: agitatia comerciala si exasperarea ultima de “Consumer Christmas” sunt amintiri indepartate, iar din valtoarea lumii exterioare nu ne ajunge nici macar un vuiet surd…Si doar cel mai frumos cadou l-am primit deja!

Sarbatori fericite intregii comunitati MOV! Buon Natale a tutti!

♥ …in avion, in restaurant- in orice loc public in care vezi un cuplu de parinti disperati care se lupta cu plansetul neincetat al unui copilas, fara a reusi sa-l potoleasca, nu le mai arunci priviri fioroase de genul “incapabililor, faceti maimutica urlatoare sa taca!”, ci afisezi un suras blajin de solidarietate, ba te-ai bate si cu pumnul in piept “fratilor, stim prin ceea ce treceti! Rezistati, suntem alaturi de voi in gand si-n simtiri!”

♥ …nu exista parfum mai dulce decat mirosul pielii copilasului tau: imbatator, iti umpli de el narile cu nesat, il inspiri pana cand simti ca te trec fiori: e o chemare din adancuri, se desteapta un instinct care-ti vibreaza ca o orga colosala in toata fiinta, cu mesaj de infinita fragilitate: dorinta de a ocroti delicata faptura, portelan alb ca laptele, cu orice pret!

♥ …sentimentele fata de proprii parinti capata o noua dimensiune: realizand in sfarsit sacrificiile si eforturile prin care au trecut sa te aiba, sa te creasca, sa traiasca orice clipa pentru tine asa cum acum tu faci cu micutul tau, dizolvand complet propriul “eu” pentru a te dedica lui in desavarsire- iubire si devotament absolute- figura parinteasca devine o icoana in fata careia sa te inchini: multumesc MAMA si TATA, va sunt pe veci recunoscatoare!

♥ …trece euforia nasterii…Convinsa ca toate temerile si tensiunea anxioasa din timpul sarcinii se vor dezamorsa cu un clic! eliberator, ca de la un intrerupator magic, din primul moment in care iti tii pruncul in brate, niciodata nu te-ai mai fi crezut in stare sa elaborezi o noua avalansa de stari emotionale zguduitoare! Frica de a face ceva gresit, de a nu fi “la inaltime”, scenarii stranii care-ti inmoaie genunchii, figura livida a panicii nocturne care te pandeste dupa colt, exasperarea sfaturilor contradictorii care le primesti din toate partile…hei, trage aer in piept si pregateste-te sa plonjezi (cu capul inainte!) pe panta abisala a unui montaigne-russe de stari si sentimente coplesitoare! Temerile unei mame nu se sfarsesc niciodata!

♥ …cine ar fi zis ca sentimentul de vina devine o constanta apasatoare…cand este vorba de atentia obsesiva rezervata copilului tau? Chiar daca o ruda sau o prietena binevoitoare iti ia bebelusul din brate si te imbranceste in dormitor, pentru ca esti epuizata si ai un ochi rosu, umflat si inchis pe jumatate de nesomn, te impotrivesti cu ultimele farame de energie si suspini in perna ca te-au inchis in camera sa nu mai auzi nici un scancet! Ai vrea sa faci abstractie de somn, te enerveaza propria slabiciune si organismul asta al tau “defect” care are tupeul sa-ti mai ceara si odihna…Nu, n-ati inteles, eu trebuie sa fiu cu nou-nascutul 24 de ore din zi, si esti roasa de vina si remuscare daca la un planset nu esti repede langa el sa-l mangai! Cum naiba faceai in “tinerete” cand ieseai la crapatul zorilor din discoteca…si mai ajungeai si in alt club la after hours sau inca nu te desparteai te prieteni…zabovind la un mic dejun unsuros de “dregere”?!

♥ …v-ati uitat vreodata cu usor dezgust la mamici care adulmeca atent scutecul sugarului, sa simta daca trebuie schimbat, si manevreaza entuziast secretii si excretii de culori si mirosuri indoielnice, ca si cum ar lucra printre roze in laboratorul L’Artisan Parfumeur? Apuse acele vremuri- la randul tau mamica ganguresti de bucurie pentru orice “victorie fiziologica”, cu cat mai multa si mai…hmm, “pregnanta”, cu-atat mai satisfacatoare: tubusorul digestiv functioneaza cum trebuie!

♥ …shopping? (in afara de cel direct destinat bebelusului)…Cina romantica la restaurantul tau preferat? Un coafat, o ora la cosmetica? Ba chiar un dus facut pe indelete, nu ca la cazarma? Ha! Lux in forma distilata! Te obisnuiesti chiar ca accesoriul favorit pe haine sa fie pete de lapte…matern sau regurgitat…si garderoba nu mai are sens decat cu un continut practic de tricouri de bumbac si treninguri comode, in culori de bomboane asortate: traiasca Juicy Couture…si candy-pink (ochiul isi vrea partea lui!)

♥…dieta? Care dieta? Permiteti-mi sa clatin din cap cu nedumerire vizavi de mamici faimoase si non- care se declara urgent la cura de slabire dupa nastere. In cazul meu? Imposibil…ba chiar mananc mai mult acum decat in ultimile luni de sarcina: daca ai minima intentie de a integra si lapte matern, sa te privezi voluntar de alimente esentiale nu are sens…pentru un alaptat “gras”! Si sincer, interogata fiind cu “cum ai de gand sa scapi de kilogramele acumulate in timpul sarcinii”…am avut o rapida iluminare. Cum sa-ti pese de ceva atat de frivol cand ai o splendida mogaldeata in brate care s-a concretizat drept cea mai mare realizare?! Zau, este ultimul lucru cu care mi-as bate capul!

♥…placerile lecturii. Cu exceptia a diverse tratate de pediatrie, puericultura si enciclopedii ale copilului (salut, Dr. Spock!) cu mare greutate mai reusesti sa evadezi intr-un altfel de univers literar! Asa ca ultimul meu colet de la Amazon.com ma asteapta turtit si colbuit, cu “nestemate” precum “Wolf Hall” al scriitoarei Hilary Mantel (Man Booker Prize 2009!) si desigur o adiere orientala cu “In Other Rooms, Other Wonders” al scriitorului pakistanez Daniyal Mueenuddin, salutat de Publisher’s Weekly cu o prezenta exceptionala in Top 10 Carti ale Anului! 

♥…si un ultim efect colateral, dragii mei cititori…ar fi ca o proaspata mamica, data in clocot si asaltata de indatoriri care dau pe dinafara ca un sac de popcorn pus la “expandat”…ajunge sa-si neglijeze domeniul Superficial si va posteaza din ganduri ceva mai rar: putintica rabdare camarazi MOV, sa prind ritmul noii venite! Pana una alta…nici o noapte nu seamana cu cealalta!

Nu stiu cati dintre cititorii mei sunt pasionati de serialul american LOST- pentru cei ce nu s-au “pierdut” in fascinantul hatis al intrigii, tesute in jurul aventurierilor de pe insula, permiteti-mi un scurt rezumat. Desigur, vreau sa ajung la o analogie, toata demonstratia asta are un scop. I have a point, I promise!

John Locke este personajul cu o complexa viata interioara si o acuta sensibilitate catre animismul misterios al insulei. Ii asculta tainicele soapte si mesajele cifrate, interpretandu-le ca pe un ghid nevazut. Absorbit in densa sa spiritualitate, John Locke se convinge de misiunea care l-a adus pe insula si retragandu-se intr-o statie subpamanteana Dharma ajunge sa apese un buton o data la 108 minute. Zi si noapte, dezamorseaza un pericol nestiut. O DATA LA 108′: cronometrul nemilos si lumina rosie de urgenta il avertizeaza cu orice secunda ce trece de iminenta dezastrului- daca dintr-un motiv anume nu reuseste sa apese butonul in timp util, SE DECLANSEAZA SFARSITUL LUMII. Urmeaza o succesiune halucinanta de somn-veghe-sunetul panic al alarmei-apasatul salvator al butonului. Trebuie sa crezi in puterea butonului, care tine sub control o uriasa forta electromagnetica. O data la 108′!

De ce aceasta bizara introducere? Pentru ca si noi, ca proaspeti parinti, ne simtim oarecum ca John Locke. “Butonul”- micuta noastra, cere sa fie hranita/schimbata/alintata/leganata etc- ACTIONATA, practic!- o data la doua ore si jumatate, maximum 3 ore (ok, un butonas mai indulgent decat temutele 108 minute). Dotati cu simpaticul cronometru roz “Itzbeen…” (traznita inventie desigur din marinimoasa Amreeka!) stim exact cat timp s-a scurs de la ultima masa, de la ultima reimprospatare de scutec, ba chiar pentru mamici incurcate in socoteli, la ore cetoase din noapte, daca ultima data au alaptat din sanul stang sau din cel drept. Cu cat nisipul din clepsidra ingrijirii bebelusului umple o jumatate golind-o pe cealalta, parintii holbeaza ochii mari si intra in fibrilatie. “Se trezeste! Sariti!”… “Pregateste laptele!”… “Masa de infasat!”… “Ce ai facut cu crema cu oxid de zinc?”…”N-auzi ca sughite (semn ca intram pe ultima suta de metri pentru apasarea “butonasului irascibil”)-ia-o in brate pana imi pregatesc perna de alaptat!”…(da, exista si asa ceva in dotare, e grasa si roz si raspunde la numele de Flopsy)

COACH Z & MINI ME: ATENTIE LA NAS

Daca un John Locke brobonit de sudoare rasufla usurat de fiecare data cand apasa butonul, eliberat de o tensiune imensa si mandru de a fi salvat inca o data soarta intregii lumi, pentru noi parinti nu exista bucurie mai mare, la indeplinirea dorintelor si nevoilor scumpului vlastar, decat fetisoara ca o luna plina pe care se intipareste o inegalabila expresie de satisfactie. Surasul ghiftuit, cu barbie dubla, al unui pasha turc, desfatat cu toate placerile vietii si rostogolit pentru siesta intre pernele moi ale propriului divan! Aferim!

Noapte? Zi? Cine mai stie ce se petrece in lumea de afara, cum se succed soarele si luna, cum curge cerneala de tipar la presa, presedinti si guverne vin si pleaca? Uite de ce ajung la stirile de la ora 17 si imi dau seama ca inca sunt in camasa de noapte! Zau, lumea exterioara s-a inchis pentru mine, nu imi trebuie nimic altceva decat sa stau vigilenta langa pretiosul odor, si daca ies jumatate de ora pentru aprovizionare cu “de-ale sugarilor” (mereu se termina cate ceva!) ies cu un ghimpe in inima, nu-mi tihneste nimic pana cand sunt pe drumul de intoarcere spre casa; ma simt vinovata si daca ma uit seara la un film in timp ce doarme, ca nu cumva sa-mi pierd concentrarea…materna sau sa tulbur starea ostaseasca de a fi “in priza”.

Urechea mereu palnie, gata sa capteze orice sunet suspect, pana si cariul din grinda care isi umple falcile cu rumegus de lemn. Dulce mangaiere: respiratia cu miros de lapte a micutei, cu straniile aritmii de nou-nascut si amuzante grimase, adanc cufundata in somn- si nu te mai saturi sa o sorbi din priviri…

Oare cand au rasarit iar zorii zilei?!

Cu doar 7 zile in urma…parcurgeam drumul spre clinica cu inima batand nebuneste- insa nu, nu frematand de emotie la exterior-ci tacuta si concentrata ca inaintea unui mare examen, vizualizand parcursul ce ma astepta pana cand imi puteam tine copila in brate. Mangaind rotunjimea lunara a burticii pentru ultimele dati, imaginandu-mi acest canal ce se deschide miraculos inlauntrul tau pentru a scoate la lumina ce ai plamadit- binecuvantata industrie- timp de noua luni!

Momentul in care esti la capatul puterilor si micuta isi face intrarea pe lume cu un tipat viguros, in secunda urmatoare cuibarita la pieptul tau inca in pozitia fetala, concretizare minunata, surprinzatoare- carne din carnea ta- are fara indoiala ceva sublim, aproape mistic. Orice durere dispare magic, si sangele iti pulseaza vulcanic in vene, impins tumultuos de pura beatitudine lichefiata, arzatoare. Apoi “o baie de recunostinta”: divinitatii, celor din jur, ai vrea sa multumesti tuturor, la oricine a contribuit la infaptuirea miracolului nasterii!

Beneficiile nasterii naturale (mai multe despre propria mea experienta intr-un articol urmator) au fost in cazul meu o nebanuita energie si stare de bine intr-un timp foarte scurt: inca o data m-am simtit binecuvantata ca m-am putut ocupa imediat de puiul meu, si dupa doua zile in clinica (am nascut joi amiaza, sambata la pranz am iesit) ne indreptam deja spre casa. Cu vlastarul care-mi parea de infinita fragilitate, ousorul nostru Fabergé in brate, sa fii acasa dupa lunga asteptare (40 de saptamani si 6 zile!) ne-a daruit alte emotii si primele temeri: suntem parinti in toata regula, de tinut piept la navala de responsabilitati!

Senzatii stranii noaptea, intr-o stare de semiveghe (intre alaptat, schimbat, leganat si susurat vorbe dulci) : pantecul care dintr-o data e plat, neted, si pe care acum il atingi cu buricele degetelor ca “relicva” care a continut candva ceva pretios; si in somn dintr-o data ti se pare ca in burta a miscat ceva, ca pruncul e inca inauntru, vesnicele miscari care iti alinau fanteziile de mama in ultimele luni de sarcina- e acolo, e acolo! - si tresari- dar nu, uite, micuta este in patut, langa tine, si mai-mai ca surade dormind!

Nimic nu se compara cu satisfactia primei plimbari in trei-cu caruciorul pe malul marii la Mondello, graitoare cum este poza cu care m-am gandit sa va incant; orgoliul de parinti, placut gadilat de remarcile si urarile a cunoscuti si necunoscuti deopotriva, se umfla ca panzele unei falnice corabii intrand in port. Mama si tata, ca doi pauni infoiati cu cozile evantai, rotindu-se sa prinda scanteierile luminii in culorile penajului, avizi sa starneasca admiratie! E a noastra, toata a noastra este!

Greu cu odihna zilele astea…orele in care dulcea faptura are nevoie de tine se dilata, absorb orice alta preocupare, si elimina orice ferestruica de somn: timpul si spatiul sunt saturate, imbibate de plansetul sau ganguritul ferice al micutei! Numai ca sa va scriu cateva randuri m-am asezat de nenumarate ori in fata computerului, pentru ca in secunda urmatoare sa trebuiasca sa ma ridic degraba…datoria cheama (ok, e ca un ofiter, adorabil ce-i drept, care solicita si mustruluieste ordonanta!) La ordin, sa traiti!