Dupa 4 luni de intens exercitiu matern, cu noutati si revelatii in fiecare zi, momente cu palma pe frunte “ah, de-as fi stiut asta dinainte!”, cu epuizare si renastere- nimic mai regenerant decat un zambet de bebelus in zorii zilei- imi dau seama ca pot deja schita concluzii, sau cel putin cateva reflectii asupra modului in care-mi vad inflorind micuta. Totodata m-a surprins sa aflu ca anumite filosofii de crestere ale nou-nascutului ocupa pozitii conflictuale, parintii au vederi diferite si urmeaza metode greu de conciliat- unii au mania disciplinarii precoce, urmeaza un program strict, iar altii se pliaza pe necesitatile pruncului, cu o apropiere sensibila, despre care parintii din cealalta fronda ar putea spune ca se lasa “manipulati”, complacandu-se sclavi ai capriciilor micutei creaturi. (Trist este ca exista oameni convinsi ca bebelusi la o varsta atat de frageda fac “mofturi”, nu ca exprima nevoi reale!)
Urmandu-mi instinctele, sau cum s-ar spune ascultand cu inima, cautand sa-mi inteleg cat mai bine bebelusul si sa raspund tuturor cerintelor sale, am observat ca ajung sa ma contrazic infocat cu alti parinti. Dezaprobare si scepticism de o parte si de alta, sprancene ridicate, sfarsit de discutie rece, simtindu-ne departe ani-lumina in gandire. Incepusem chiar sa ma vad practic “singura pe-o insula pustie” in alegerile mele, in calea ce ajunsesem sa o adopt, si asta pana am descoperit conceptul de ATTACHMENT PARENTING (Parinti “atasati”)- a carei filosofie am descoperit ca ni se potriveste ca o manusa!

Pana a va familiariza cu ghidul parintesc AP, al carui miez de intelepciune consta in infinita empatie pentru propriul copil, incep aici cu situatiile care m-au gasit in dezacord “incapatanat” cu alti parinti:
Tinutul in brate.
Exemplul 1. Sunt in casa unei cunostinte, care a nascut la un scurt interval dupa mine. Din camera alaturata, din patutul de nou-nascut, escaladeaza un scancet sfasietor, pana la plans in toata regula: insa mama nu schiteaza nici un gest. Incep sa ma foiesc, plansul ma tulbura, si intrerup conversatia ca pentru a-i inlesni mamei interventia rapida. “Nu este inca ora mesei, si nu vreau sa-l obisnuiesc ca imediat cum plange sa fie luat in brate!”, raspunde ea expresiei mele contrariate. (Mamicile care alapteaza stiu- plansetul unui copil, nu neaparat al nostru, provoaca in sanii mamei reflexul numit “let down“, laptele incepe sa curga- minunat fel in care natura asigura supravietuirea “puilor”, si insufla in mame puternicul instinct protector! Poate fi chiar dureros- te sageteaza pieptul- sa auzi tanguirea unui sugar fara sa-l poti alina!)
Cat despre mama care isi lasa bebelusul sa planga de teama sa nu-l rasfete- gasesc aceasta atitudine profund suparatoare: cel putin pentru primele trei luni, micutul s-ar lipi non-stop de pielea mamei ca o a doua membrana, visand sa stea ca un pui in marsupiu, dornic de caldura si mangaiere, de familiaritatea din pantecul matern. Chiar daca l-ai tine in brate 12 ore pe zi, bebelusul tot “iese in pierdere”: primeste doar jumatate din ceea ce fusese obisnuit pentru noua luni in uter!
Exemplul 2. Culmea absurditatii: mame care alapteaza culcate pe o parte, ca bebelusul sa nu devina dependent de a sta in bratele mamei. Mai grav este ca nu e chip sa le convingi de nedreptatea afectiva care i-o fac bietului sugar neajutorat!
Exemplul 3. De data asta copilul este ceva mai mare, in jur de sase luni, si priveste curios din carucior la grupul de fete, printre care si mama lui, sporovaind animat la o terasa in aer liber. Mama trebuie sa lipseasca pentru cateva momente si ne lasa instructiuni precise: “Chiar daca incepe sa planga, sa nu cumva sa il luati in brate! Asa incearca el sa profite, plange sa fie bagat in seama! Nu va faceti griji, ma intorc repede!” Ramase singure, privim oarecum cu teama micuta “pacoste”, care ne asigura in schimb de pasnicele sale intentii razandu-ne cu toata gurita. Dar nu pentru mult timp! Isi doreste sa participe mai activ la conversatia noastra, si dintr-o strambatura intr-alta da in plans. Ti se rupe sufletul sa lasi in carut micutul amarat, intinzandu-si bratele disperat catre tine- il iei sus, sau respecti ordinele mamei?! Insarcinata fiind, nu mai rezist, si iau in brate copilul, care vazandu-se la masa, cot la cot cu noi- drepturi egale si aruncand ocheade unui desert- se linisteste imediat si e cel mai fericit baietel din lume, intre atatea fete! M-am gandit atunci ca nu voi ajunge niciodata ca mama sa adopt asemenea principii “educationale” stupide, si-mi voi tine odorul in brate cat va dori el. Timpul trece atat de repede…si in curand va alerga pe langa tine protestand daca vrei sa-l retii cu o imbratisare de la joaca!

Somnul:
Cred ca una dintre cele mai apasatoare probleme in casa cu un nou-nascut este somnul. Lipsa somnului pentru parinti, somnul imprevizibil al unui sugar, cautarea febrila a celor mai inventive tehnici pentru a-l adormi, somnul intrerupt cand in sfarsit te-ai cufundat in cea mai dulce odihna, dar micutului brusc trezit prea putin ii pasa…Oh, si favoritul meu: somnul-zeflemea, somnul-pacaleala- care ii sare abia ce din brate il sprijini incetisor, cu o picatura de sudoare prelingandu-se pe tampla (te simti ca dupa ce ai dezamorsat o bomba!) pe patutul primitor: dintr-o data ochii larg deschisi, de parca l-ai fi pus pe jar! De mentionat si misterul somnului de dupa-amiaza (power-nap) care dureaza abia 20 de minute (abandonand ceea ce iti propusesesi sa “furi” in timpul somnului sau te intrebi, secatuit, cum de i se “incarca bateriile” asa de repede!)…si cate si mai cate alte enigme, rasfirate in labirintul intortocheat al somnului.
Indiferent cat de istovitoare aceasta complicata rutina a somnului nu pot contempla metoda “plansului controlat”, C.I.O. (cry it out) cunoscuta si drept metoda Ferber, dupa numele doctorului care a inventat-o; dealtfel o “strategie” din care nu lipseste o doza de cruzime, fata de bebelusul care nu a dezvoltat inca abilitatea de a se calma si a adormi de unul singur, fara o “proptea” care sa-i induca somnul (leganat, plimbat, suzeta, biberon sau sanul mamei). Copilul treaz este depus solemn in pat la aceeasi ora in fiecare seara si lasat acolo pentru a adormi: parintii sunt indoctrinati sa reziste la tipetele sale din ce in ce mai disperate (in prima noapte 3 minute, apoi 5, 10, s.a.m.d) fara a ceda, pana cand copilul adoarme epuizat de plans si zbucium (sunt copii care plang pana vomita, pana cand se ineaca, copii carora li se poate sparge un vas de sange ocular!).
Din moment ce unii psihologi avertizeaza ca o astfel de metoda poate insufla copilului teroare nocturna, o asociere negativa cu momentul somnului, cu propriul sau patut, si de altfel rupe relatia de incredere si dependenta pe care o are fata de parinte (micutul nu intelege de ce dintr-o data este abandonat in patut pe intuneric, oricat ar plange nu i se mai ofera confortul bratelor parintesti, si traverseaza stari de panica absoluta), eu personal nu mi-as supune niciodata odorul la asemenea calvar. Am cunoscut parinti foarte mandri ca acest teribil “dresaj” a dat roade, si copilul doarme in patutul sau de la o ora fixa fara sa mai cracneasca, resemnat intr-un fel ca nu are de ales, nu mai poate spera in compania mamei- insa cu ce PRET?! Si nu doar atat, parintii care isi “calesc” auzul vizavi de plansetul copilului vor avea dificultati in descifrarea sa in momente critice: intr-o noapte cu febra, cu durere de burtica si la iesirea unui dintisor, sau pur si simplu cand micutul tanjeste dupa atingerea dragastoasa a mamei; temandu-se sa nu incalce regulile de fier ale metodei “cry it out“ (sa nu mai iei in brate copilul pentru a-l consola, trebuie sa-l lasi sa planga!), parintele intarzie atat de necesara interventie!

Unde trebuie sa doarma copilul?
Societatea moderna nu mai contempla ceea ce se obisnuia odinioara, patul comun sau salteaua intinsa pe jos, unde se odihneau impreuna toti membrii familiei; era perfect natural ca mama sa doarma alaturi de pruncul sau, iar la primul scancet in timpul noptii sa si-l puna la san cu o simpla miscare; amandoi cufundandu-se apoi ferice in somn, bebe satul si dezmeirdat de caldura trupului mamei, mama stiindu-si puiul in siguranta, sub protectia sa.
Ceea ce acum se doreste obsesiv este ca bebelusul sa doarma singur, in propriul sau patut, ba chiar in propria sa camera, de unde parintii “se mentin in contact” prin aparatura de supraveghere, walkie-talkie sau chiar inregistrare video. In principiu, se forteaza independenta pruncului din fasa- proaspat iesit din pantecul mamei doarme intr-o cutiuta transparenta in nursery, alaturi de altii copii, dintre care daca unul plange ii trezeste pe toti ceilalti, si unde este putin probabil ca infirmiera sa raspunda nevoii sale atat de prompt cat ar face-o mamica sa. Asteapta intr-un spatiu strain, privat brusc de coconul caldut in care statuse ghemuit pana atunci. Ajuns acasa are deja spatiul desemnat lui- pentru ca a dormi impreuna cu nou-nascutul este pentru multi semn de slabiciune, sau chiar de “incapacitate parinteasca”, in cazul in care dupa mai multe luni copilul nu a facut tranzitia catre patul sau: doar nu mai traim in clanuri tribale sau in coliba, sa ne culcam toti gramada! Insista prietenii de familie, insista pediatrul, insista toti cei care iti cunosc prea putin copilul si nu inteleg privilegiul de a ingriji spiritul plapand si sensibil al nou-nascutului, precum simte fiecare mama in parte.

Aici intervine filosofia Attachment Parenting, a carei carte, scrisa de doctorul William Sears si sotia sa, Martha (parinti a 8 copii!) a fost o adevarata salvare. Pentru ca Bed-Sharing sau Bedding Close to Baby (sa dormi cu- sau cat mai aproape de copilul tau, desigur cu masurile de siguranta necesare) este unul dintre cele sapte conceptele fundamentale, instrumente esentiale pentru crearea “atasamentului” si afinitatii unice intre parinte si copil. “Din moment ce noaptea poate fi inspaimantatoare pentru <omuleti>, sa dormi aproape de copilul tau, la distanta de o atingere, minimalizeaza anxietatea separarii de parinte si invata copilul ca somnul este o stare placuta, si nu una de care sa se teama” (de aceea multi copii plang cand se apropie ora de dormit!). Devine clara opozitia Sears vs. Ferber- pentru ultimul copilul este un fel de inconvenient, care trebuie sa invete rapid sa nu deranjeze programul adultilor. Sa taca si sa doarma!

Celelalte principii sunt:
Legamantul la nastere: in orele si zilele dupa nastere este esential sa se infiripe legatura aproape magica intre mama si copil, prin constanta prezenta si contact- mama dezvolta intuitia afectiva necesara pentru a raspunde fiecarui scancet al nou-nascutului, si incepe sa dea frau liber, in ropot de emotii, torentului fantastic numit dragoste de mama! De accea AP recomanda imediatul contact intre mama si prunc, indata ce iese din pantecul mamei (desigur, atunci cand conditiile medicale permit): sa fie intins cu capul pe sanul mamei, si tinut la caldura cu un prosop sau o paturica (nou-nascutului i se face frig foarte usor).
Alaptarea: hormonii materni, prolactina si oxitocina, eliberati prin alaptare, ajuta mamele sa se simte mai calme si mai relaxate in preajma bebelusilor lor, iar pusul la san frecvent intareste legatura empatica, mamele ajung sa-si cunoasca mai bine bebelusii, cu un plus de succes in delicata stiinta de baby reading ,”citirea” nevoilor sale cu acuratete.
Babywearing (purtarea copilului in brate, in marsupiu, intr-un “sling” infasurat pe corpul parintelui): leganat in acest hamac umblator, bebelusii invata sa interactioneze confortabil cu mediul inconjurator, intr-o stare ideala de “quiet alertness“, adormind usor cand lumea devine prea obositoare si avand acces facil la sanul mamei; la randul lor mamele se bucura de libertate de miscare si pot fi insotite de bebelusii lor oriunde! In sfarsit, un imprumut de succes al culturilor cu traditii arhaice adaptat lumii moderne: cand nu existau sofisticate carucioare- asa se purtau copiii: kanga in Africa, obi in Japonia, manta in Peru, mei tai in China…

Sa crezi in plansul copilului: copii plang pentru a comunica, nu pentru a manipula- aceasta este cea mai importanta regula- plansul este semnalul care le asigura supravietuirea, pentru ca numai astfel sunt capabili sa transmita ca le este foame, frig, teama sau ca simt nevoia de companie! Cu cat mai sensibil raspundem plansului, cu atat copilul capata incredere si se va linisti mai usor!
Echilibru si limite: exista o masura in toate, chiar si in aceea de a darui si a TE darui copilului tau. Un parinte AP stie cand sa spuna “da” si “nu” copilului, cu rabdare si intelepciune, fara a ajunge sa-si ignore propriile nevoi, sau cele ale partenerului. Parintele AP nu militeaza sa franga vointa copilului prin metode care implica ignorarea plansului sau sau negarea cerintelor de contact. Parintele AP se straduieste sa mentina un camin plin de armonie.
Fereste-te de “baby trainers”, educatorii fortati: parintii, mai ales la primul copil, ajung sa fie bombardati de sfaturi, emise de voci autoritare cu pretentii atotstiutoare. “Antrenorii” pretind ca toti copiii sunt ca ai lor sau odrasle “de manual”, supunandu-se universal la reguli comportamentale, de ei tunate profetic; asemenea directive pot submina increderea parintilor in propriile aptitudini- si mai grav, sub efectul ideilor impuse isi pot forta copii sa adere la un model de “perfectiune” inexistent. Spre exemplu, daca ai un bebelus care nu doarme inca bine noaptea, si un alt parinte se lauda cu al sau copil care urmeaza un program desavarsit, vei putea fi tentat sa incerci metoda plansului controlat pentru a obtine acelasi rezultat. Sunt de evitat persoanele care exercita subtil o influenta negativa, cele care inoculeaza un sentiment demoralizant de inadecvare parinteasca!
…printre frazele periculoase “o sa-ti para rau, nu o sa se dezvete niciodata sa doarma cu tine in pat”…”n-o mai lua atat in brate, o rasfeti!”…”cuuum, inca alaptezi?! eu copilul mi l-am intarcat nu mai tarziu de un an!”…”las-o sa planga, asa i se dezvolta plamanii!” (!!!)
Va recomand calduros pentru mai multe informatii www.askdrsears.com - dupa carte, un site care mie mi-a “adormit” multe indoieli si nelinisti, determinandu-ma sa ma declar “parinte atasat”…cea mai dulce dependenta care o poti avea fata de cineva- copilul tau.
Paste fericit intregii comunitati MOV!