Ok, in sfasit mi-am facut si eu cont pe faimosul carnet de fete (da, e ca si cum as fi trait intr-o pestera sau sub o piatra pana acum), ascultand cu luare-aminte binevoitoare sugestii din partea cititorilor si prietenilor (multi dintre care abandonasera de mult orice intentie de a ma mai coopta cu mania butonului Like, scuturand din maini a lehamite de cate ori invocam scuze pentru nu a ma inscrie). Daca nu esti pe Facebook nu existi! Un soi de ghilotina sociala- abstract si hamletian-progressive, to be or not to be…on Facebook.

Dar gata, m-am convertit, voi posta cu religiozitate in reteaua albastra: am cumparat pe deplin ideea ca Facebook poate fi o buna metoda prin care sa-ti “propovaduiesti” ideile si blogul. Sa inceapa propaganda! Voi face desigur trimiteri dese la articolele mele de pe Superficiala, spatiul meu matrice, insula plutitoare in care imi dezvolt scrierile de aproape patru ani de zile. Avand in vedere perioada intensa care urmeaza in viata noastra, cu sosirea celui de-al doilea bebe, cateva fraze si fotografii sugestive pe Facebook vor compensa pentru absente mai prelungite pe blog, pastrand astfel legatura cu cititorii mei.

In seara aceasta, in timp ce scriu, sunt inghiontita abundent de micutul din burtica-are ca perioade predilecte de activitate acrobatica exact intervalele in care eu incerc sa ma relaxez sau sa dorm: unii specialisti au remarcat ca urmarirea miscarilor fetale de acum descrie deja un pattern adoptat de fat, un program al sau care alterneaza starilor alerte cele de somn. Ce noroc, pattern ce va continua fidel si in primele saptamani de viata extrauterina- observati va rog: adica eu as vrea sa dorm, dumnealui e treaz si neastamparat ca un greiere.  

Ii multumesc insa pentru imbold, ciocaniturile din pantec imi reamintesc, dragi cititori superficiali, sa inchei impartasindu-va ideea unui mic proiect drag mie. Inafara paginii Superficiala, promovata sub numele meu, voi ramifica activitatea pe Facebook intr-un grup special pentru mame, in care sa facem un schimb activ de experienta, sfaturi, stari sufletesti, dubii materne si cate si mai cate: Mamici pentru Gandire Pozitiva si Atasament in timpul Sarcinii, Nasterii si Ingrijirii Bebelusului. Pe curand…ne vedem si pe FB!

UPDATE: sa facilitez lucrurile- ma gasiti aici: http://www.facebook.com/profile.php?id=100003379208626

Primele senzatii. Sa zicem asa, in miezul verii, sfarsit torid de iulie in Bucuresti (unde imi fac datoria anuala de a lasa bunicii si strabunica sa se bucure de prezenta Samirei, avand in vedere ca restul timpului am stat fie in Arabia Saudita fie in Dubai) am inceput eu sa ma simt cam ciudat, deloc in apele mele, din oglinda sa ma priveasca o masca obosita si stravezie (se dusese de mult bronzul radios de Palm Jumeirah in traficul si praful capitalei!).

Eu care eram “omul pranzului frugal”, cu fructe, cereale sau salata, incepusem sa imi astup straniul gol din stomac fie cu cate-o omleta de tractorist in plina campanie agricola, o tortilla umpluta cu de toate, fie cu felii grase de cascaval pané sau un bol de paste arrabiata cat pentru doi. Mancaruri care regulamentar imi cadeau grele ca un sac de plumb in carca sistemului digestiv si ma perpeleau cu arsuri demne de talpa iadului. Culcand-o pe Sami la amiaza, se intampla din ce in ce mai des sa adorm si eu alaturi de copila (de multe ori inaintea ei!), si tot la fel, la opt si jumatate seara cand o duceam la nani patul ma tragea cumplit in mreje, capitulam parasita fiind de orice bruma de energie. Fara suzeta sau cantec de leagan, atipeam din nou cu mana printre zulufii micutei, obisnuita sa o alint pana a se preda complet somnului.

Rememorand vorbele sotului meu, care de curand imi susurasera sagalnic la ureche- de fapt un refren intonat continuu, un jingle publicitar entuziast- “si, pe cand un fratior sau o surioara pentru SamSam?!”- adunandu-le la suma deja suspecta a starilor mele ambigue, plus fluctuatiile de dispozitie (un moment lapte si miere, o secunda mai tarziu butoi cu pulbere sau cupa pe jumatate goala de melancolie)…am ajuns la concluzia ca logica si biologia dicteaza sa ma indrept degraba catre cea mai apropiata farmacie.

Exact, testul meu de sarcina l-am facut la Bucuresti: dupa ce cotrobaise minute bune undeva in depozit, farmacista a revenit la tejghea cu un aer debusolat, prezentand o simpla cutie albastra, care putea foarte bine sa contina pipete sau supozitoare (nu stiu de ce, ma asteptam la ceva mai tehnologic, sau macar din punct de vedere estetic mai simpatic: o barza zambitoare, un greier sfatos). “Doar acest tip avem deocamdata”, ridica din umeri doamna in halat alb, ca un negustor care stie ca nu are prea multe argumente cu care sa isi convinga musteriul. Mda, parea acel test de sarcina alarmant, de clinica raceala, cumparat de palide adolescente care nu vor stii cum sa enunte mamelor lor incruntate, torturate de suspiciuni, teama lor cea mai mare: “Mummy dear, i’m pregnant”.  

Cu Samira testul il facusem la Milano, adus ceremonios de sotul meu, cutiuta roz (culmea, daca stau sa ma gandesc culorile testului au fost predestinate!) si emotia navalnica a descoperirii primei sarcini. Acum cu testul in mana, inainte de a-l face, stiam deja raspunsul, simteam prin toti porii si prin toate framantarile stomacului meu iritat: hopa, bebe nr.2 e pe drum, o luam de la capat! Ok, dar de dragul certitudinii hormonale, o sa fac pipi pe acest betigas neprietenos.

Dupa ce mi-am extaziat familia cu fantastica veste (minus baby Sami, care m-am gandit ca mai poate astepta cateva luni, punandu-mi toate sperantele in marirea capacitatii sale de intelegere!) m-am repezit la internet. O sa ziceti ca am innebunit, dar am fost imediat curioasa sa stiu ce e. Ce port in burtica, o fetita sau un baiat, fie el un hazliu ousor fecundat de numai cateva saptamani, eu vreau sa stiu cum sa ma adresez micutului subiect! Si iata-ma cu tabelul calendarului chinezesc in fata, Chinese Calendar, oracol care nu daduse gres in privinta Samirei, si fusese de atunci folosit de cunostinte cu care proclamase sexul bebelusului la fel de infailibil. (Multumesc, xie xie Mah Jong, de data asta cu mine ai dat-o in bara!). Urmaresc varsta mamei si luna conceptiei, si cu un deget miop incadrez patratelul corespunzator: F. F de la female, fetita, femmina, feminitate, fecioara…aha, o surioara pentru Miss Samira!

Si totusi modul in care ma simteam era complet diferit de prima sarcina, cu doi ani si patru luni in urma. Nu-mi aminteam catusi de putin asemenea slabiciune si apatie. Primul trimestru de sarcina a fost de-a dreptul afurisit: daca as fi avut puterea sa completez file din asa-zisul Mommy Diaries, Jurnal de Mamica, as fi scris doar randuri monotone cu o mana tremuranda “Azi greata, stare de anxietate. Toata saptamana idem”. As fi zacut non-stop cu draperiile trase si doar un pachet de crackers sarati pe noptiera, lumina televizorului palpaind stins cu filme din cinemateca sovietica anii ‘70. Invidiam sarpele, care isi petrece zilele intins pe jos, culcat cat e de lung.

E simplu: la prima mea experienta de graviduta aveam norocul de a ma putea odihni dupa bunul plac, libera ca pasarea cerului sa-mi ascult cerintele trupului supus la mirabila incercare, aceea de a se adapta si face loc incet incet unei alte fiinte umane inlauntrul sau. Oh, si sa-mi ung pe indelete burtica in crestere cu ulei de migdale anti-vergeturi, visand cu ochii deschisi la miracolul maternitatii.

 Realitatea celei de-a doua sarcini: altele imi sunt acum responsabilitatile! Trebuie sa tin pasul cu energica mea micuta de doi anisori, sa ne jucam si sa invatam impreuna cum am facut zi de zi pana acum, doar n-o sa-si compare mama cu unul dintre acei melci lunguieti fara cochilie, ciudati Limax, care orbecaie cateodata lenes din solul gradinii noastre. Asa ca la datorie, nu am renuntat nici o clipa sa imi port fetita in brate, sa alerg cu ea (mai degraba dupa ea!) indiferent ca ma simteam ca o papusa de plastilina pusa pe soba. Aha- si ne-am intors in Dubai la jumatatea lui august, in plin Ramadan, umiditate 90% si o caldura naucitoare. Hei, dar cine se plange?! (va urma)

Pentru cei care vor apuca sa citeasca aceasta postare pana maine seara, sambata puteti vedea la stirile sportive ProTv un reportaj special de la noi acasa din Dubai, cu starleta noastra Miss Samira Valentina Zenga in rolul principal (cum altfel?!)!

la granita intre 2011 si 2012, Palm Jumeirah, fata in fata cu magnificul hotel Atlantis: prima poza “oficiala” cu burtica (din august incoace am mai publicat poze “suspecte” cu talia ce incepuse sa mi se ingroase substantial, cu dulce continut, insa de-acum inainte nu mai este nici o taina la mijloc!)

In toiul petrecerii, cand la miezul noptii imi tiuiau urechile de la atatea chiote, fluierase si trompete, iar lumea exaltata incepuse iritanta numaratoare inversa, agitand frenetic sticlele de sampanie pentru un debut exploziv in 2012…eu una ma simteam ca si cum sunt fortata sa ma despart de un prieten de nadejde. Batranul 2011, de care lumea se grabea sa se descotoroseasca, de parca ar fi fost o manta veche, un accesoriu desuet. Eu ma sprijineam inca de amintirea lui cu incapatanare, rugandu-l sa mai zaboveasca putin. 

Si asta pentru ca la nivel personal consider ca a fost un an pe cinste, cu un parcurs strasnic: la inceput de ianuarie ne-am mutat in Dubai, in luna aprilie am decis sa ne cumparam propria casa aici pe Palm Jumeirah, si cel mai important lucru…in luna august am aflat ca sunt insarcinata (trei luni mai tarziu “identificand” prin ecografie ca Baby Sami va avea un fratior!). Ce mai, in 2011 ne-a mers din plin, multumesc lui Dumnezeu, best year of my life so far, asa ca nu ma coplesea entuziasmul sa schimb unda pozitiva pe care am facut surf in 2011 cu asteptarile (si provocarile!) unui nou an. If it’s not broken don’t fix it, spune proverbul de import.

Cu toata retinerea mea de a intampina noul an cu surle si trambite, la ora desemnata am coborat pe plaja, sa ne bucuram de spectacolul focurilor de artificii, orchestrate magistral pe firmamentul instelat, bolta uimitoare deasupra hotelului Atlantis.

Odata savarsita inaugurarea lui 2012, desi petrecerea continua pana in zori, cu DJ de la cele mai faimoase cluburi din Dubai, cuplul Zenga s-a retras spre casa, sa ii dam o sarutare micutei Sami cufundate in somn si sa ducem graviduta la odihna, dupa o rezistenta eroica pe tocuri! (Sami “a salutat” Revelionul la ora 20.30, cand si-a baut lapticul si a mers la culcare, ca de obicei: aviz parintilor care “tarasc” mititeii la petreceri pentru adulti, la ore tarzii in noapte- de ce?!)

La petrecere, unde au fost prezente atat foste glorii cat si fotbalisti de la cele mai importante echipe din Serie A italiana (v-am spus si va repet, Dubai este l’ombelico del mondo, cel mai atragator loc posibil unde sa iti petreci vacanta…sau sa traiesti pur si simplu!)…am avut sansa de a ma fotografia cu doi dintre cei mai buni portari ai lumii- Walter Zenga si Gigi Buffon- cireasa de pe tort, unul dintre ei este chiar sotul meu   

La Multi Ani si sa avem parte de un an mereu cu zambetul pe buze!

ajunul Craciunului in Atlantis The Palm

Sunt ani buni de cand nu am mai petrecut un Craciun traditional cu zapada- si chiar nu imi lipsesc frigul si omatul, oricat de romantice ar fi sania cu zurgalai sau bradul argintat, ninsoarea cu fulgi mari si plini care ti se agata de gene si ti se topesc pe varful nasului. Imi “asum” Craciunul exotic la caldura, magnificul Dubai cu plaja sa aurie, unde la costumul de baie fetele asorteaza scufia rosie cu ciucure a lui Mos Craciun. Daca te copleseste dorul pentru temperaturi nordice te poti refugia oricand in “universul paralel” Ski Dubai din Mall of the Emirates, unde de la treizeci de grade afara termometrul plonjeaza sub zero si zapada de pe partie scartaie sub botinele inchiriate.

“mustacios” de zapada in Ski Dubai

Schiorii se lanseaza aprig sa simta fiorul coborarii, copii imbujorati fac bulgari si omuleti de zapada, multi dintre ei arabi si indieni, cei care poate nu au avut niciodata ocazia sa vada zapada adevarata! Pentru cei fideli ceremoniei “après ski”, te poti relaxa la o ciocolata fierbinte in cafeneaua St.Moritz, cu tot cu semineu in care flacarile palpaie vesel, parca am fi in creierii muntilor, in plina iarna alpina!

Recunosc, mi se intampla in schimb sa simt pura nostalgie pentru atmosfera Sarbatorilor din copilarie, cu cantec si colinde, aerul mirosind a cetina de brad si a portocale, dar mai ales bucuria meselor in familie, sa ii ai pe toti cei dragi imprejur, sa imparti cadouri si imbratisari. Si ma persecuta desigur nenumarate pofte pentru bunatatile de acasa!   

Si asta pentru ca la noi in familie nu lipseau niciodata de pe masa de Craciun salata de cruditati (mar, morcov, telina si maioneza home-made!), salata de boeuf decorata cu gogosari rosii murati sau salaul delicat cu lamaie si maioneza, gustari mai usoare si savuroase care sa te pregateasca pentru “atacul porcului”: raciturile (piftia) cu piciorusele grasulii “inghetate” in gelatina, soriciul crocant, jambonul rozaliu fiert, facut in casa, sarmalele aburinde din cuptor si carnaciorii dolofani proaspeti, serviti cu muraturi asortate: gogonele “acidulate”, varza rosie si buchetele de conopida. Epilog dulce- cozonacul cu nuca, a carui iesire triumfala, rumena din cuptor fusese vegheata asiduu toata amiaza pregatirilor!

Gastronomic vorbind, majoritatea restaurantelor de o oarecare importanta in Dubai propun meniuri de Craciun, patiseriile renumite si hotelurile de lux ofera un serviciu impecabil de catering festiv, asa ai asigurata o masa imparateasca in confortul propriului camin, fara efortul orelor petrecute in bucatarie si parul mirosind a legume calite in tigaie. Hmm, era de asteptat, porcul aici nu este intocmai o starleta pe firmamentul culinar, si desi nu lipseste cu desavarsire este scapatat intr-un con de umbra, rol secundar pe langa supremul curcan, vedeta indiscutabila a meniurilor de pretutindeni. Poate ca unii curcani, gratiati dupa Thanksgiving, Ziua Recunostintei, apucasera sa rasufle usurati, dar iata-i din nou in prima linie a frontului, carne de tun, “victimele” predilecte ale bucatarilor internationali.    

Intocmai, totul se invarte in jurul platoului cu curcan, piesa de rezistenta, servit cu umplutura de miez de paine, nuci, merisor si stafide, sos gravy (untura de la carne) si cranberry sauce, dulce-acrisor. Garnitura de morcovi in glazura de sirop de artar si nuci pecan (maple-glazed baby carrots), castane coapte (roasted chestnuts), cartofi dulci si carnaciori-cocktail inveliti in bacon.

“Neamurile” anglo-saxone beau un pahar de eggnog (lapte, zahar, oua batute spuma si lichior- brandy, rom, bourbon, etc) si se desfata cu desert, traditionalele mince pies (placinte umplute-in epoca victoriana aluat cu o masa diforma si grasa de carne tocata, in vremuri moderne evoluate catre o compozitie dulce, un mix rafinat de stafide, coaja de portocala, scortisoara si cuisoare) si “medievala” plum pudding, o budinca fiarta cu melasa, fructe si arome, lasata apoi sa se intareasca intr-o bucata de panza atarnata de un cui, ca si cum ar fi un jambon pus la uscat; la masa este flambata cu brandy. Un alt desert de import britanic pentru Craciun este sherry trifle, pandispan insiropat cu lichior dulce sherry peste care se adauga un strat de fructe si crema de ou si vanilie custard.

Atat la francezi cat si la englezi pe masa de Craciun se propune conform traditiei “busteanul de ciocolata”, Yule Log sau Bûche de Noël, prajitura-trunchi, simbol antic al busteanului lasat sa arda timp de 12 zile incepand cu Ajunul Craciunului, purtator de noroc pentru cei care il aduceau din padure, stropindu-l cu vin si aprinzandu-l ca pentru a tine cald pruncului Iisus in iesle.

am “importat” si noi la masa traditia “busteanului de Craciun”, trunchi de ciocolata!

Bistro-urile si restaurantele frantuzesti (precum La Petite Maison, Reflets par Pierre Gagnaire, Rostang Brasserie din incinta hotelului Atlantis The Palm) propun pentru Craciun delicatese cu fructe de mare si supe consommé, dense si savuroase cu gelatina de carne, care sa pregateasca stomacul pentru cele sapte feluri de mancare care ii urmeaza- terrine de foie gras, scallops si langustine, somon, gasca sau rata la cuptor, sufleuri si crêpes dulci si sarate.   

Cel mai probabil noi vom urma traditia italiana (din pacate imi lipsesc prea multe ingrediente pentru a putea pune pe roate un pranz de Craciun romanesc- porcusorul, varza murata pentru sarmale, muraturile si cate si mai cate!), foarte generoasa cu oferta gastronomica “di Natale”. Preferatele sotului meu: tortellini in brodo- supa de carne cu paste umplute de obicei cu prosciutto cotto si parmezan, bollito con la salsa verde- carne de vita fiarta cu legume, servita cu un fel de sos pesto facut cu patrunjel, capere, usturoi, ansoa, oua fierte si miez de paine; risotto allo champagne e scampi- orez cremos cu sampanie si creveti, dar si lasagne, fie in varianta bolognese cu ragu de carne fie cu ricotta si spanac…Drept fel principal si la italieni gasim o varianta a curcanului, cappone arrosto, dar si rata cu portocale, stinco di maiale -piciorus de porc la cuptor, cu cartofi sau afumat pe varza (crauti, specifica in Alto Adige) sau o specialitate cu totul aparte, cu origini napoletane: anguilla in umido, peste anghila preparat intr-un sos de rosii cherry, cu vin alb si basilico, servita cu felii de paine de casa prajite si lasate sa absoarba din sos.

La desert nu pot lipsi cozonacii panettone si pandoro, al carui deliciu sporeste daca sunt serviti cu o crema pe baza de mascarpone si lichior, la un pahar de vin dulce, moscato sau passito di Pantelleria!

creatie proprie pentru cina zilei de Craciun: pandoro-tiramisu, cozonacul pufos de Verona taiat in forma de stea, umplut cu o crema de mascarpone aromata cu rom! 

Dupa un asemenea festin eu una prefer sa ma relaxez (si sa ma amuz!) la filmul meu preferat de Craciun, “How The Grinch Stole Christmas” cu Jim Carrey, sau, in chip ideal, sa vad un spectacol de balet al “Spargatorului de Nuci”, cu sublima muzica a lui Ceaikovski. Craciun perfect!    

Melting-pot de culturi si obiceiuri, aduse de numeroasele nationalitati de pe toate meridienele lumii care deja numesc Emiratele Arabe a doua casa, Dubaiul te rasfata cu atmosfera sa festiva, ca si cum aici ar fi mereu vacanta, spirit de sarbatoare pretutindeni. Sper ca ati avut parte cu totii de o sarbatoare pe cinste si ca ati primit (si oferit!) daruri din suflet!

bucurosi de vizite si cadouri: la petrecerea de la noi acasa de Craciun, zambete multumite- Mister& Mrs. la al noualea Craciun petrecut impreuna…in al noualea cer!

Miss Samira Zenga, in rosu festiv, cu rol de “inspector de calitate”: verifica atent dispozitia globurilor in brad, atarnand o ultima “mingiuca”aurie

Anul trecut am petrecut Craciunul in Arabia Saudita- fiind o tara musulmana conservatoare, nimic in Riyadh nu trada apropierea sarbatorilor de iarna, manifestari religioase de alta natura decat cele islamice fiind interzise (precum si comercializarea produselor sau decoratiunilor care ar face trimitere catre sarbatorile de “import”: oficial, era imposibil sa gasesti braduti, globuri sau beteala, mosnegi Craciun cu barba ca o vata de zahar si faimoasa salopeta din catifea rosie…sau inscriptii sclipitoare cu stelute si “Merry Christmas”). Doar in interiorul compound-ului nostru, oaza occidentala la “adapost” de Muttawa (politia religioasa), te puteai bucura de o atmosfera festiva, casele culoarea desertului puteau parea de fapt din turta dulce, impodobite cu ghirlande luminoase, clopotei si ciorapei cadrilati atarnati la usa, in care Santa Claus sa lase cadouri. Rezidentii in KSA cu “vechime” stransesera de-a lungul timpului un intreg arsenal de Craciun, adus din calatoriile acasa sau de la prieteni in vizita, asa ca bradutii lor din ferestre nu aveau nimic de invidiat celor “internationali”.

In peregrinarile mele prin souk, cautand cadouri, reusisem sa gasesc intr-un cotlon un simpatic comerciant de suveniruri, care intre lampile lui Alladin, saluri brodate si cutiute de bijuterii cu incrustatii de sidef vindea si globuri si stelute de lemn, legate cu fir auriu si pictate cu simboluri orientale precum semiluna, camile si palmieri: dar de altfel perfecte pentru a decora fie si un arbust pitic, sau o stea de Craciun cu floarea sa rosu-sangeriu. Asa ca am simtit oricum spiritul Craciunului in caminul nostru, chiar la departare de casa, impresurati de desert, gasind confort in simboluri si vechi credinte.

Anul acesta, in Dubai fiind, eclectic si multi-cultural, am fost “bombardati” de timpuriu cu tentatiile sarbatorii pline de podoabe si cadouri (doar cei trei magi au calatorit catre pruncul Iisus incarcati de ofrande)…Pretutindeni brazi uriasi decorati cu fantezie, in incinta hotelurilor si mall-urilor de lux, ba chiar pentru deliciul copiilor adevarate constructii glazurate, Gingerbread Houses, casute de turta-dulce din traditia germana, demne de Hansel si Gretel, umpland aerul cu aroma de scortisoara si ginger (am rezistat cu greu sa nu musc din pervazul unei astfel de casute delicioase, cu riscul de a fi insfacata de echipajele de securitate!). Vitrine sclipitoare, ghirlande si beteala, ba chiar si colinde, Christmas Carols, cantate entuziast de grupuri muzicale, din Canada pana in Filipine! 

Asa ca la noi in gradina, printre palmieri, ghivece cu liliac chinezesc si tufe roz-violet de bouganville, a crescut peste noapte un brad stufos, a carui biata cetina se incinge sub soarele din miezul zilei, si doar noaptea se bucura de ceva racoare, visand poate la un strat pufos de zapada care sa-i dezmierde ramurile! Ce cauta un bradut in Dubai? Sta intr-un camion in Satwa, printre hindusi si Pashtun musulmani, asteptand cu rasina asudata sa vina un bun crestin si sa il ia acasa!

Intocmai, ca sa fac rost de un brad cumsecade (nu de unul “fitzos”, “order-only” de la Spinneys!) m-am deplasat pana in capatul lui Al Wasl Road, facand dreapta dupa Iranian Hospital, splendid fatetat in ceramica turcoaz de Isfahan…si iata-ma in pitorescul cartier Satwa, unde uniforma locala este traditionalul shalwar kameez pakistanez si barbile sunt lungi, negre sau vopsite cu henna, aerul miroase a a shaworma sau samosa prajite de chioscuri indiene si servite cu karak tea, iar macelariile servesc fie miel halal pentru mandi, fie maruntaie de vaca si maduva pentru tocanita pinapaitan sau bulalo filipinez (o alta arie importanta din Satwa este adjudecata de comunitatea filipineza).

Iata si furnizorul de braduti, pe o strada plina de “aprozare” cu cele mai ciudate legume si fructe asiatice, magazine cu acvarii prin care misuna pesti exotici spectaculosi si colivii cu pasaret galagios si multicolor:

Alti braduti pitici, decorati de-a gata:

Negustorul meu egiptean, Khalid, care mi-a vandut bradul ales pentru 600 de dirham, pozand intr-un salut langa drapelul Emiratelor Arabe Unite (statul din Golf a celebrat pe 1 decembrie 40 de ani de uniune):

Inchei cu imaginea bradutului “by night”, incadrat de palmierii-strajeri ai casei noastre, imbracati in spiritul festiv cu ghirlande luminoase:

Sa aveti parte de un Craciun generos si fericit!

tort Hello Kitty pentru 25 de “gurite” pofticioase: glazura de vanilie si umplutura “cookies’n'cream”!

La doar doi anisori, tot doua sunt si personajele preferate ale fiicei noastre, si este vorba fara indoiala de faimoasa felina Hello Kitty, precum si de orice reprezentare grafica legata de caluti sau ponei. Dupa un indelung si elaborat sondaj de piata, in functie de materialul disponibil in toate partyshop-urile din Dubai…am ales sa-i oferim micutei o strasnica petrecere pe tema indragitei pisicute, fara a economisi mijloace si imaginatie! Mirarea din ochisorii sai mariti, cu sprancenute arcuite la maxim, intr-o spontana, adorabila incantare: ceva nepretuit!

Pe plaja din fata casei noastre am instalat un castel Hello Kitty, cu platforma elastica si topogan “vertiginos”, spre deliciul prichindeilor invitati. Intreg perimetrul casei a fost decorat in baloane Hello Kitty, bannere si ghirlande Hello Kitty, mutrisoara poznasa a popularei matze ne facea cu ochiul pretutindeni. Masa piticilor avea pahare si farfurioare Hello Kitty, lumanarele si servetele, pana si scobitorile pentru gustari aveau stegulete care te imbiau cu “Miau!”…exact,o Hello Kitty Extravaganza.

Cand esti parinte cred ca este grozav ca din cand in cand sa te pui la mintea copiilor tai si sa faci lucruri traznite pentru amuzamentul lor…Cireasa de pe tort- sau poate ca in loc de salata rontaise niscaiva “iarba-pisicii” (catnip!)- protagonista acestui blog a dat de-a dreptul in mintea copiilor si a adoptat o costumatie Hello Kitty, drept pentru care Samira a renuntat timp de ceva ore bune a ma mai striga “mami”…in favoarea mai adecvatului “Katky” (o fuziune hilara intre cat si kitty), cu glasciorul ei subtirel.    

Fericiti parinti…unul cu urechiuse cu tot…si funda trademark Hello Kitty

Vedeta petrecerii in brate la Mami, cel mai probabil ne lingem pe degetele dupa tort!

Aici am “furat” o bucata de banana invelita in ciocolata

Cine vede dublu Hello Kitty nu se inseala: si unul dintre micutii oaspeti ataca tortul cu un degetel curios!

Forfota oaspetilor…a fost o petrecere pe cinste, care s-a intins in noapte mult dupa ce micutii istoviti de joaca erau la culcare…si scumpetea noastra Sami visand poate o nebuloasa roz si pufoasa de prietenoase personaje Hello Kitty, incarcate de cadouri (proportia de cadouri primite pe tema felina, de la animalute de plus pana la puzzle…90%!)

“Viata devine mai dulce la 30 de ani”…o spune cu glazura portocalie “The Giant Cupcake” in forma de dovleac ce mi-a servit drept tort la aniversarea frumuselei varste (si pentru ca suntem neinfricati de Halloween sarbatorim cot la cot cu un craniu, o pereche de globi oculari stingheri, mere rosii otravite cu ciocolata si alte cupcakes in forma de mumie, fantoma sau masca lui Frankenstein).

Oaspetii mei au onorat invitatia in costumatie adecvata pentru noaptea de Halloween- gladiatorul si consoarta romana, ocnasul si dracusorul, Fabio Cannavaro drept Dracula, sangeros vampir cu tot cu faimosii sai canini amenintatori, Mister Zenga pirat din Caraibe (sau de pe coasta Yemenului, ca tot suntem in zona)…iar sarbatorita Superficiala drept Queen of Hearts, Regina de Inima din Alice in Tara Minunilor!

Pacat ca nu se vede in poza, Mister avea un cercel demn de Jack Sparrow!

Sarbatorita a experimentat cu o peruca neagra à la Morticia, ce ii conferea un aer sinistru. Sau ceva desprins din Evil Stepmother, mastera vitrega cea rea. Ce-i drept, a folosit cand epuizasem orice rezerva de dulciuri din casa in fata armatelor de monstruleti ce ne-au “colindat” toata seara de Halloween cu “Trick or Treat!”- ori le umpli saculetul cu bombonele si ciocolatele, ori risti sa fi atacat cu spray-uri colorate sau sa ai usa pictata cu un simpatic marker non-lavabil. Mici dracusori impielitati!!! De teama lor ajunsesem sa ofer si Nutella pe grisine, dar si asa am ajuns curand la fundul borcanului! Cine ar fi banuit ca Palm Jumeirah colcaie de stafii, mini-vampiri, mini-Freddy Krueger, vrajitoare si varcolaci?!

Oapetilor mei le-am rezervat in schimb un bufet de gustari morbide. Nu degeaba am stat toata amiaza in bucatarie. Spicy Batwings, aripioare picante de liliac (ok, un banal pui, dar zau ca erau mortale!); R.I.P. Guacamole, cu tot cu piatra de mormant, pulpa de avocado proaspat cu suc de lime si sos tabasco; Devil’s Eggs, oua umplute cu condimente diavolesti, albusul verde-putregai cu o doza de colorant alimentar (oare?); Monster Mozzarella Heads, Mummy Hotdogs (cremvursti mumificati in fasii de aluat!), Last Cheese servita in coaja de dovleac copt (ultima crema de branza care o veti mai manca vreodata) si de baut o carafa generoasa de Mojito de la Muerte, cocktail fatal.

Aparent- cea mai benigna creatie, mere rosii imbracate in ciocolata amaruie. Tentatie periculoasa: nici Eva nu le-ar fi nimerit atat de bine!

Locatia- terasa noastra de pe malul marii, cu fantome in unghere.

Piatra de mormant la umbra palmierului

La miezul noptii, ora spiritelor si oficial…Intai Noiembrie, Mister Zenga saruta o bruneta misterioasa. Sa curga sampania rosé! “La Multi Ani!”

Cred ca am avut momente in “tineretile” mele (era ignorantei!) cand am privit acele femei care stau acasa cu copiii, renuntand la orice idee de cariera sau ambitie, cu nedumerire si slab-mascata dezaprobare. Ca si cum vedeam langa ele, cazuta pe podea, infranta, umbra unei neimpliniri, abandonul unor vise- trist, pareau urmarite de regretul surd al unei intregi arii a vietii lipsa, un potential neexplorat. Si parca respirau un aer livid de oboseala, rutina zilelor petrecute in aceleasi spatii avand grija in fiecare clipa de copii, un fel de resemnate prizoniere ale propriei existente.

Daca vizitam acasa astfel de persoane ma simteam literalmente stransa de gat de atmosfera apasatoare din interior, o mama cu o expresie incordata pe chip, neavand timp sa se aseze o clipa, impartindu-se extenuant intre nenumarate sarcini. Practic “trasa de par” incolo si incoace. Abia iesita din casa aveam nevoie sa inspir adanc aer in piept, scuturandu-ma ca dupa un vis ciudat, o alegorie confuza cu pitici urlatori si o Cenusareasa la capatul puterilor.

Conditia unei astfel de mame “sacrificate” este injust catalogata de oameni meschini si rautaciosi, cei care sustin ca o femeie care alege sa ramana casnica, sa se dedice in totalitate educatiei copiilor si familiei, este practic o femeie inutila, una care nu face nimic toata ziua, practic fara nici o contributie catre societate. Ca si cum sa ai grija de un camin presupune sa te uiti la telenovele in continuu, punandu-ti parul pe bigudiuri in timp ce ii arzi sotului cina. O sumedenie de prejudecati si opinii neavenite, in special din partea persoanelor care nu au copii.

Pentru ca sa ajungi sa ai o familie si copii deschide o dimensiune enorma de responsabilitati, iar cei inafara ei ar trebui, in lipsa experientei directe, sa se abtina de la comentarii veninoase. Pentru ca, serios, lumea se imparte clar in doua categorii cum nu se poate mai diferite: cei “cu copii”, si de partea cealalta a baricadei, cei “fara” (sau cei “deocamdata nu, multumesc”). E ca si cum Pamantul se invarte diferit pentru fiecare dintre cele doua fronde, cu alte legi ale fizicii.

Cred ca in ziua de azi sa iti poti permite sa ramai acasa cu copilasul tau, macar o perioada esentiala din cresterea sa, este un privilegiu-multe mame sunt fortate sa se intoarca la serviciu mai devreme decat si-ar dori, din motive financiare, din teama ca si-ar putea pierde slujba sau pozitia dobandita intr-o ierarhie, luata mereu cu asalt in jungla supravietuirii. Nu este corect ca povara economica sa conditioneze devotamentul de mama, dar in vremuri grele femeia nu are de ales, nevoita fiind de imprejurari precare sa aduca o contributie pentru intretinerea familiei marite.

O alta categorie o reprezinta insa femeia moderna, obisnuita sa se afle mereu in miscare, pe plan profesional si social, impartindu-se entuziast intre nenumarate activitati ce ii confera independenta si importanta- unei astfel de protagoniste “cantonamentul” fortat alaturi de un bebelus, cu nevoile sale de stabilitate si rutina, poate deveni prea greu de indurat pe termen lung. Si atunci proaspata mamica hiperactiva prefera ca dupa un repaus minim si alaptatul conventional sa revina la activitatea initiala, reluandu-si cariera, spatiul pe scena sociala, de preferinta mandrindu-se in timp record cu silueta redobandita dupa nastere.

Partea rationala din noi, femei-fiice ale vremurilor care curg navalnic, ar putea considera ca e ok sa iti revii la viata “pre-baby” cat de curand posibil- un part-time de 4 ore pe zi (plus timpul deplasarii catre job) pare cat se poate de rezonabil: doar un nou-nascut doarme practic toata ziua! Folosesti o pompa de san pentru cele 2 mese cat lipsesti, sau poate ai decis de la bun inceput sa il hranesti cu lapte praf, onorezi slujba in care te-ai angajat si apoi faci cale intoarsa acasa. Echitabil, nu? Sa nu omitem insa cel mai important aspect: in mare majoritate noi, femeile post-partum, suntem cele mai putin rationale fiinte de pe pamant, suntem nave cu toate panzele sus impinse de un vant-nu, un tornado!- emotional!

Exact, suntem creaturi profund emotionale, filtrand totul prin proaspatul instinct de mama, noua plasma si noul sange in venele noastre, si am vrea sa petrecem fiecare clipa alaturi de propriul micut, chiar daca mai tot timpul doarme ca un muguras angelic. Si atunci pentru unele dintr noi nu mai este atat de usor sa ne detasam de lumea captivanta a noului-nascut pentru a ne concentra, fie si pentru cateva ore, la ceea ce impune disciplina locului de munca. Gandul iti va fugi mereu catre bebelusul lasat acasa, fie si pe cele mai bune maini-substitut posibile, pentru ca pana la urma responsabilitatea de a-l fi adus pe lume, si de a-l creste, ne apartine. Gresesc? 

Este posibil ca in sinea noastra, categoria de mamici devotate 100%, mamici full-time, sa nu privim cu ochi buni mamele “aventuriere”, cele care in pasi de dans sportiv par ca jongleaza cu noul rol matern, cu cariera si cu viata sociala, neezitand sa apeleze la terti pentru a-si vedea netulburate de obligatiile profesionale, petreceri, calatorii, lasand nou-nascutul in grija altora fara prea multe mustrari de constiinta. Pe de alta parte, intr-un revers al medaliei, s-a demonstrat ca astfel de femei sunt mai putin expuse depresiei postnatale, pentru ca nu se izoleaza cu desavarsire in universul uneori claustrant al nou-nascutului, nu se lasa inchise in “baby-bubble”.

Practic mama care va delega o buna parte din responsabilitatile sale materne, urmandu-si cursul vietii de dinainte de nastere, poate fi menajata de avalansa de sentimentele contradictorii ce risca sa copleseasca uneori mamicile hardcore, cele dedicate trup si suflet, zi si noapte, fara odihna. Cele pentru care cordonul ombilical este mai scurt ca oricand, si simt o nevoie dureroasa, viscerala, de a isi tine pruncul aproape.

In cazul mamei de cariera, cea care de timpuriu se intoarce in activitate, o mama care calatoreste des, se poate spune ca pierde intr-un fel calitatea de PRIMARY CAREGIVER, termen care desemneaza ingrijitorul de prim ordin al bebelusului- ramanand sa se raporteze lui pe plan secundar, la sfarsitul zilei de lucru, intreband o alta persoana daca micutul a mancat, a plans mult, a dormit, etc. Este un risc pe care si-l asuma orice parinte cu un program extrem de incarcat si absente prelungite. Mamele care raman acasa dezvolta un atasament intens- nu ar concepe ca altcineva in locul lor sa dea un biberon bebelusului, sa ii faca baia de seara, sa il ajute sa faca primii pasi si cate alte etape, care pentru unele persoane pot parea insignifiante, usor de lasat in seama ajutoarelor.  

Imaginea mamicii moderne, cea capabila de un invidiabil multitasking, de a imbratisa ideal cariera si maternitate, este alimentata de media, care propune adesea confesiuni si interviuri ale vedetelor- am citit adeseori declaratiile celor care inca insarcinate fiind, promit deja o revenire spectaculoasa dupa nastere: “Vreau sa ma intorc pe podium cat de curand posibil!”…”Nasc si apoi plec in turneu!”….”Ma veti vedea curand pe scena, ies cu un nou single!”…etc. Un fel de “fiti pe pace, doar n-o sa las bebelusul asta sa ma opreasca!”.

Cu siguranta fanii lor ar fi suficient de intelegatori pentru a accepta o mai indelungata absenta de sub reflectoare, motivata de ceva primordial si esential in viata precum minunata experienta a maternitatii…si vor accepta si ca vreme de un an, sa spunem, in loc de pictoriale sexy sa vada doar poze cu preferata lor plimbandu-si copilasul in parc. Fiind o mama, pur si simplu. Latura cea mai umana a oricarei supervedete. Mi se pare mult mai usor sa te identifici cu o vedeta care anunta cu dezinvoltura ca ca lua o pauza de la mult-solicitanta sa cariera pentru a se dedica in intregime responsabilitatii sale de mama: cu multa liniste sufleteasca si seninatate, un gest tandru si perfect asumat.

O alta meteahna a timpurilor noastre, fabricatie a presei care parca a luat locul gurilor clevetitoare dintr-un targusor provincial, este cursa contracronometru impotriva kilogramelor acumulate in timpul sarcinii. Bietele VIPs sunt supuse unui scrutin neiertator. Initial si aparent, tabloidele le trateaza cu indulgenta, multumindu-se a consemna marturisirea cantarului. Apoi presa le urmareste furtiv, lansand primele sentinte: temutele “o, priviti, chiar la luni bune dupa nastere kilogramele lancezesc” sau laudabilele “incredibil cat de repede si-a revenit X dupa nastere!”…

Decat interviuri in care este nelipsita intrebarea “si, cate kilograme ai luat in timpul sarcinii/ cum planuiesti sa revii in forma” eu as fi mult mai curioasa sa aflu de la persoana publica in cauza cum considera ca i s-a schimbat viata de cand se bucura de un fiu, care este acum programul unei zile de mamica, sau cum ar putea descrie sincer primele simtaminte si emotii din postura de Mama. Tot felul de detalii care sa ne contureze portretul ei matern, masura implicarii sale. Pentru ca exista o tendinta secreta in noi de a incerca sa identificam femeia care “uite, pare a fi nascuta pentru a fi mama!” si persoane care ne conving mai putin in acest complex rol, lasandu-ne suspiciunea “e mama doar cu numele, copiii ii cresc altii!”. (va urma)

A trecut multa vreme de cand nu am mai vorbit aici pe Superficiala despre comorile gasite intr-o carte, placerea unei lecturi, imaginile si gandurile scrise de altcineva…care gasesc un ecou launtric si devin ale noastre. Vreau astazi sa deschid o fereastra catre lumea unica, demult pierduta, a nesfarsitelor Arabian Sands, precum au fost traite si descrise de catre exploratorul britanic Wilfred Thesiger. Un mare iubitor al desertului si al vietii beduine, al traditiilor arabe neschimbate de sute de ani. Poate printre ultimii care si-ar fi dorit sa opreasca timpul in loc, intromisiunea vietii moderne intr-o dimensiune de altfel conservatoare a propriei identitati, lumea legii tribale si a migratiei nomade. Precum Lawrence al Arabiei, in autobiografia Seven Pillars of Wisdom, sustine ideea ca “viata nomada este aceea care mentine vigoarea in trupul semitic”.

De altfel in decursul calatoriilor sale refuza confortul automobilelor si al transmisiilor radio, preferand transhumanta antica pe spinarea camilei, fara harti precise, bazandu-se pe experienta ghizilor locali, dragii sai tovarasi de drum beduini. Un englez atipic, tradat poate doar de statura impozanta in mijlocul mai scunzilor sai tovarasi, de altfel descult printre dunele de nisip, imbracat in portul arabilor Bedu. Un khanjir curb la cingatoare, capul infasurat in turban si barba lunga, chipul ars de soare si de vantul aspru al desertului. Pentru Bedu este Umbarak, “Crestinul”, respectat si acceptat intre fratii sai musulmani, pentru ca ceea ce isi doreste mai mult este sa imbratiseze modul lor de viata, simplu si plin de demnitate, si nicaieri nu isi simte spiritul mai impacat decat contempland nemarginirea desertului. Visul sau: traversarea imensului Rub Al Khali, The Empty Quarter, golul absolut, nisipurile eterne.

Din paginile scrise de Thesiger transpare cu orice reflectie admiratia nutrita fata de acest spirit arab liber, descatusat de orice constrangere. Adevaratii beduini traiesc aproape ca niste asceti, ceea ce in viziunea lui Thesiger ii face puri, le rafineaza spiritul- lipsurile ii calesc, ii fortifica, sunt luptatori de esenta superioara. Exploratorul britanic (nascut insa la Addis Abeba, in Abisinia, din “fasa” cu o dragoste pentru “salbatic”, pentru teritorii virgine, ascunse civilizatiei) ajunge sa le cunoasca indeaproape traditiile, obiceiurile, vorbele de duh si limitele, chiar si cele mai stranii si neobisnuite practici, legate de religie sau de legi tribale preislamice. Thesiger le descrie particularitatile cu interes si indulgenta, fara a-i judeca sau formula sentinte, pentru ca legatura sa afectiva este intens viscerala, tanjeste o apartenenta totala: aici simte ca ii este locul.

Desigur ca o practica ce ii atrage atentia intre tinerii Bedu este circumcizia. Inainte de a se supune operatiei, trupurile tinerilor erau unse cu un amestec de unt si sofran, pentru a capata un luciu atragator: operatia se facea in fata unei multimi curioase, gata sa observe orice semn de teama care ar fi stirbit demnitatea baietandrilor. Era important sa nu tresara de durere, nici macar cand “felcerul” seic ii cresta cu un cutit cu lama prea tocita. Tinerii isi asteptau in linie randul, aparent fara emotii, expunandu-se durerii cu o atitudine de placid fatalism: taierea initiatica trebuia sa se intample mai devreme sau mai tarziu. Rana se “oblojea” apoi cu o pomada din sare, cenusa si balega de camila uscata. Desi in chip traditional circumcizia se face baietilor in jurul varstei de sapte ani, numeroase triburi din desertul Arabiei asteptau pana la maturitate, cei din grupul Mahra lasandu-se circumcisi doar in ajunul casatoriei. Regele Ibn Saud, unificatorul triburilor din teritoriul vast al ceea ce urma sa devina Arabia Saudita, daduse o interdictie aspra, pedepsita cu taierea mainii drepte, pentru cei care practicau barbara circumcizie totala, “flaying circumcision”, care includea si taierea pielii din partea inferioara a abdomenului si de pe partea interna a coapselor.

Traind vreme indelungata in mijlocul comunitatii lor, Thesiger observa ca Bedu sunt un popor plin de vigoare sexuala, barbati pasionali, iubitori de poezie, cantand placerile oferite de trupul femeii. Si totusi in discutile fatise despre sex nu sunt niciodata obsceni sau vulgari, le lipseste cu desavarsire o inclinatie catre o lascivitate exagerata. Homosexualitatea, desi prezenta in orasele arabe, in centrele populate cu un amestec de natii si de sclavi, este aproape inexistenta intre Bedu, care dintre totii arabii ar fi avut cea mai plauzibila justificare, petrecand lungi perioade departe de femeile tribului. Interogati, considera practica homosexuala drept ridicola si obscena. Beduinul bin Kamam descrie chiar executia unui barbat in Riyadh, condamnat la moarte pentru a fi violat un tanar baiat. Adus in fata multimii in piata centrala din capitala Arabiei Saudite, condamnatul, un barbat atragator, cu o atitudine darza si sfidatoare, isi conturase pleoapele cu kohl si isi pictase palmele cu henna, ca si cum s-ar fi pregatit de nunta. Calaul, un sclav negru urias, ii reteaza capul cu sabia: imaginea groteasca, cu sangele tasnind in aer pret de un brat inatime, nu il lasa indiferent pe bin Kamam- desi calit de asprimea vietii, se simte afectat de cruzimea manifesta.

Camila, darul divin. Ata Allah, darul lui Dumnezeu o numesc arabii, si rabdarea cu care acest animal indura poverile, viata grea a pustietatilor, zile intregi fara apa si mancare, este calitatea sa cea mai de pret. Thesiger urmareste impresionat blandetea cu care Bedu (termenul generic folosit pentru beduini) isi trateaza camilele, mangaierile si incurajarile care le rezerva in cele mai aspre conditii, respectul cu care le calauzesc in lungile peregrinari prin desert. Inainte de a le mulge animalele sunt dezmierdate si scarpinate, incurajate sa isi “lase” laptele. Unei camile “incapatanate” i se da sa miroasa o bucata din pielea unui pui de-al sau, ucis la nastere sau inainte de a fi fost intarcat, pentru a ii stimula fluxul de lapte.

Binele camilei, avutia sa cea mai de pret, vine inainte de toate: de multe ori un Bedu isi va opri caravana daca gaseste un loc prielnic pentru pasunat, chiar daca oamenii sai au ramas fara apa si ar mai fi avut de mers pana la urmatoarea fantana. Rasele extrem de pure si pretioase sunt hranite din mana ingrijitorului doar cu curmale- precum camilele Batina de pe coasta Omanului- iar daca pasunatul ajunge sa lipseasca cu desavarsire in pustietate, camilelor li se ofera sardine uscate, din care Bedu cumpara baloti intregi in satele de pescari.

In ambitioasa traversare a temutului Rub Al-Khali proviziile sunt simple si modeste- Bedu se hranesc bucuros cu aceleasi fel de mancare zi dupa zi, atata vreme cat cantitatile sunt multumitoare. Faina, orez, carne de capra sau de camila, fasii uscate din carne de rechin cumparat de pe coasta, curmale, si mici portii de “delicatese” precum cafea, zahar si bulgari grasi de unt, transportati in piei de soparla de desert. Apa “calatoreste” in piei de capra- si dupa cum spune Thesiger are si gust de capra, insa in desert poti uita de simpla savoare inodora a apei dulci. Intre nisipurile aride apa este factorul esential de supravietuire- fantanile sunt rare, cu apa urat mirositoare si amara care de multe ori chiar si camilele refuza sa o bea, iar beduinii sunt nevoiti sa le acopere narile sau sa le-o toarne cu forta pe gatlej, altfel nu vor avea sanse sa supravietuiasca pana la urmatorul loc de adapat. Arabii in schimb amesteca teribila apa cu putin lapte de camila, bautura usor sarata si acrisoara ce rezulta purtand numele de shanin- numai astfel ar reusi sa inghita o apa dealtfel greu de calificat drept potabila, din puturi uitate si putrede.

In desert calatorii pot intalni deseori grupuri de camile lasate libere la pasunat, si surprinzator, Bedu pot “citi” de la distanta care dintre ele sunt gestante, si care pot da lapte. O lege nescrisa a desertului da dreptul oricarui calator sa se bucure de laptele camilelor care i se ivesc in drum, mulgandu-le si astamparandu-si setea. Asezarile de triburi “prietene” intampina nomazii cu vase pline de lapte, marginile revarsandu-se cu spuma proaspata, cea mai dulce promisiune de ospitalitate.

Intocmai, ospitalitatea este cea mai impresionanta trasatura a acestui popor rasfirat in desert, traind in conditii aspre, la limita subzistentei. Seicii si “patriarhii” comunitatilor tin calea grupurilor de calatori care le traverseaza micul sat si ii opresc cu chemarea “Nu trecerti de cortul meu! Va voi da grasime si carne!”- ceea ce inseamna de multe ori ca vor taia un animal in cinstea oaspetilor, fie ei intamplatori. Thesiger remarca aceeasi masura a generozitatii intre Bedu, din desertul Siriei pana in cel al Peninsulei Arabe, o aproape fanatica ofranda, care de multe ori le depaseste cu mult posibilitatile. Este intampinat de barbati in straie saracacioase si copii slabanogi abia acoperiti de carpe, care il impresoara cu veselie si ii ureaza bun venit cu frazele traditional pompoase ale Bedu. Musafirul este condus in cel mai bine intretinut cort, si la ora cinei ii este servit un munte aburind de orez, incununat de halcile de carne dintr-o oaie proaspat taiata pentru a-i onora prezenta. Dintr-un vas de lut, seicul purcede apoi sa toarne unt topit asupra platoului pana cand lichidul auriu curge in nisip, neluand seama la rugamintile oaspetelui rusinat de atata risipa. Pentru ca Thesiger stie ca in urma acestui ospat dedicat lui gazdele sale vor suferi zile intregi de foame. Raspunsul lor este mereu acelasi- “Esti de sute de ori binevenit!”.   

Indiferent de cat de multa vreme rabda, hranindu-se cu fierturi de cereale si curmale, aparitia unui oaspete peste dune inseamna si pentru o caravana la capatul resurselor sa se scormoneasca de ultimele provizii, ceea ce le-a ramas mai bun, si sa le astearna cu fast in fata nou-venitilor. Thesiger descrie cu incredulitate episodul in care impreuna cu tovarasii sai, dupa zile de post negru, reusesc in sfarsit sa vaneze si sa gateasca un iepure de desert: o tocana savuroasa, la a carei preparare participa cu totii nerabdatori. Clipe inainte ca “prada” sa se imparta frateste, sosesc trei musafiri neasteptati, si cu toata sinceritatea iepurele este pus in intregime in fata lor: “Dumnezeu v-a adus aici, este o onoare sa va avem cu noi”. Ramasi din nou pe stomacul gol, calatorii lui Thesiger cineaza cu o mica portie de curmale, aparent cat se poate de impacati cu soarta si multumiti mai ales de a-si fi indestulat oaspetii.  

Pentru ca aceasta este o formidabila trasatura a caracterului Bedu: desi se afla mai mereu in pragul infometarii, indurand o eterna precarietate a mijloacelor, arabii nomazi sunt maestri ai cumpatarii, nelasandu-se dominati de impulsul lacomiei. Exploratorul britanic observa cum la orice masa, la impartirea carnii, fiecare insista ca portia sa este prea mare si incearca sa o ofere tovarasului sau, intr-un joc galant de oferta si refuz.   

Sir Wilfred Thesiger in straie de beduin, traversand Rub Al Khali

Tovarasii sai favoriti de calatorie raman beduinii din tribul Rashid- loiali si curajosi, gata sa infrunte orice pericol si sa traverseze cele mai sinistre pustietati, de la nisipurile miscatoare din Umm Al Samim (”mama otravii”) pana la inselatorul Rub Al-Khali, moarte sigura, cu uriasele dune din Uruq Al Shaiba. Aliatii lor sunt tribul Manahil, ambele triburi suferind raidurile puternicilor Dahm, cei care le invadeaza teritoriile pentru a le fura camilele. In cazul unui raid, barbatii pot incerca sa fuga pentru a-si salva animalele, lasand in urma femeile si copiii, stiind ca invadatorii nu le vor atinge nici un fir de par. Alti dusmani ai celor din Bani Kitab- Rashid si Bait Kathir- vin din randurile triburilor Yam si Dawasir, dar si temutii Duru din Oman, cei care auzind de calatoriile lui Thesiger interzic cu desavarsire trecerea unui crestin pe teritoriile lor si lanseaza amenintari cu moartea.

Exploratorul crestin nu este primit cu aceeasi caldura pretutindeni- in teritoriile subordonate lui Ibn Saud, populate de Wahhabi puritani sau de militantii islamici Ikhwan din Najd- localnicii nu isi ascund dezgustul fata de prezenta sa: batranii scuipa pe jos cand il vad trecand, copiii il batjocoresc urmarindu-l pretutindeni cu corul “Al Nasrani, Al Nasrani”, numele cu care arabii acelor triburi porecleau un necredincios. In asezari precum Sulaiyil, Laila si in Wadi Dawasir vechiul fanatism religios supravietuise, prezenta unui crestin fiind o grava ofensa. Thesiger risca sa fie arestat si pedepsit atat in teritoriile aservite lui Ibn Saud, cat si in zonele sub dominatia religioasa a imamului din Nizwa, din Omanul inchis vizitatorilor. Fara fidelii si experimentatii sai companioni, dintre care o afectiune speciala il leaga de tinerii Bedu bin Kabina si bin Ghabaisha, Thesiger ar fi riscat in numeroase imprejurari sa isi piarda viata.  Camarazii sai sunt gata in orice clipa de a se sacrifica pentru salvarea lui.

Abu Dhabi, Corniche, 1945

Este anul 1945- si Wilfred Thesiger ajunge in Abu Dhabi- incredibil, ceea ce pe atunci exploratorul descrie a fi un mic orasel cu aproape doua mii de locuitori. Este intampinat amiabil de Shakhbut (bin Sultan al Nahyan), conducatorul din Abu Dhabi, cu care poarta lungi discutii in castelul sau. Pe atunci conducatorii din Abu Dhabi se aflau in conflict cu seicii dinastiei Al Maktoum din Dubai. Exploratorul britanic isi petrece zilele prin souq, band cafea cu negustorii, sau plimbandu-se pe plaja, unde barcile traditionale dhow sunt reparate si unse cu ulei de rechin pentru inceperea sezonului de pescuit de perle. Pentru noi, in anul 2011, un Abu Dhabi in anii patruzeci este o imagine suprinzatoare, o linistita asezare traditional araba, cu un mic port, un pas urias in saizeci de ani pentru a deveni fantastica metropola cu constructii si proiecte futuristice uimitoare ce vedem in ziua de astazi.

Thesiger viziteaza apoi Sharjah si Dubai, unde fotografiaza vechiul souq si Al Shindagha, zona centrala unde se afla rezidenta seicului conducator, Sheikh Saeed Al Maktoum, intre Port Rashid si Khor Dubai (Dubai Creek, raul ce imparte orasul in zonele Bur si Deira). Farmecul acelor timpuri transpare din fotografiile alb-negru si din comentariul melancolic al exploratorului- revenind in Abu Dhabi in 1977, deplange distrugerea modului de viata traditional Bedu prin intruziunea occidentala, “era mecanica”: progresul intr-un ritm infernal, adus prin descoperirea zacamintelor de petrol. Acolo unde ochii sai se pierdeau in oceanul ondulat cu dune rosietice de nisip s-au inaltat acum rafinarii de petrol si cladirile moderne ale companiilor internationale; in locul pasului domol al camilei, nisipul desertului este brazdat acum de zgomotoase automobile; vazduhul in care zburau liber shahin, nobilele pasari de prada ale arabilor, gata de a vana hubara, trepideaza acum de traficul de avioane si elicoptere.

In anul 1990, Thesiger revine in Emirate impacat insa cu schimbarile erei petrolului, profund miscat de ospitalitatea si caldura cu care este primit in Abu Dhabi, Al Ain, Dubai si Sharjah. In sufletul si mintea sa are loc o reconciliere a trecutului cu prezentul- si reuseste acum sa vada frumusetea acestor nobile oaze in desert, inaltate la rangul unor orase cu tot confortul, cu tot fastul oriental spectaculos. Este ultima sa vizita prin aceste locuri, incarcate de pretioase amintiri. Sir Wilfred Patrick Thesiger moare in 2003, fara a fi fost vreodata casatorit si fara a avea urmasi- insa ceea ce lasa drept testament universal este o pretioasa marturie, bine documentata si aprofundata, a unor lumi apuse, ale caror particularitati au fost absorbite si uniformizate de suflul modern al civilizatiei occidentale, o forta covarsitoare.

O senzatie extrem de placuta si linistitoare: sa fim din nou cu totii impreuna in Dubai, de data aceasta in propria noastra casa. Ma invart intre saloane, inauntru si pe dinafara, in gradina si pe plaja, si o privesc cu nesat, nu imi vine inca sa cred ca dupa atatia ani “nomazi” am plantat aici niste radacini pe cinste, ne putem bucura acum de o oaza de stabilitate. Vorba unui prieten care ne insotise si in aventura din Riyadh, admirandu-ne picturile orientale cu care am decorat peretii: “ce frumos sa poti atarna un tablou stiind ca nu va mai trebui sa il dai jos!”

Pe timpul vacantei noastre de vara in Europa in casa s-a lucrat fantastic de mult, cu rezultate spectaculoase. Chiar si acum continua diverse operatiuni in gradina, sub o caldura naucitoare, muncitorii aflati in Ramadan refuza politicos apa pe care le-o oferim, si aproape trebuie sa ne rugam de ei sa nu mai lucreze in orele cele mai fierbinti. Clatina din cap parca pentru ei postul negru si atmosfera inabusitoare nu ar conta, isi aranjeaza pe crestet turbanul de panza alba, purtat in stil arab, shimagh, sau afgan, lungee, si muncesc mai departe, chipuri impietrite, arse de soare.  

“gone fishing”: am plecat la pescuit!

Samira si-a regasit cu mici chiote de entuziasm plaja si jucariile, iar cand soarele scapata spre amurg facem cu totii baie in mare, micuta sirena improscandu-ne cu apa si razand in toata splendoarea guritei sale cu dintisori “pauza”. Apa este calda ca o supa de alge, si ne lasam leganati de miscarea ondulatorie a valurilor, amortiti ca intr-o baie termala. Incet-incet ne reluam ritmul tihnit al vietii in modheesh (uimitorul) Dubai. Dupa pulsul infernal al zilelor din Europa, marcate de agitatie, stres si trafic, sa te intorci in bratele molatice ale spiritului oriental este ca si cum ai invata din nou sa respiri, adanc si linistit, o tehnica zen de meditatie si regasire a armoniei.

Ajungand aici in plin Ramadan mi-am adus aminte cu nostalgie de sosirea in Arabia Saudita exact cu un an in urma: Samira de noua luni la mine in brate, tata Walter intampinandu-ne la aeroport cu abaya pregatita, atractia intensa care am simtit-o pentru misterele orasului Riyadh. Caldura uscata de desert, lumina orbitoare a soarelui ce ma determina sa merg pe strada cu valul negru coborat pe ochi, austeritatea orasului pe timpul lunii sfinte de Ramadan…lungi khutba si pasaje din Coran curgand hipnotic din difuzoarele moscheilor, la posturile de radio. Intreruperea rituala a postului cu dulci si carnoase curmale sukkari din Qassim, servite la o ceasca in filigran, cu cafea araba galbuie ca sofranul.

Si aici in Dubai luna de Ramadan are farmecul sau: lampioane colorate pretutindeni, semiluna orientala drept simbol al noptilor pline de viata, o atmosfera magica inflorind odata cu inserarea. Spiritul nobil al Ramadanului se regaseste insa in campaniile de ajutorare ale celor nevoiasi, fiecare musulman pune umarul pentru a oferi un sprijin orfanilor, vaduvelor si familiilor in dificultate. Fie ca in fiecare seara de Iftar imparte mancarea cu vecinii sarmani, fie ca aduce la punctele de colectare din moschei haine, saci cu orez, faina, zahar, ulei de gatit si chiar lapte praf, fie ca doneaza o parte din salariu drept Zakat, unul dintre cei cinci stalpi ai Islamului, caritatea il motiveaza si il recompenseaza din plin sufleteste pe credincios. 

Oricine poate face un mic efort pentru o contributie, este suficient sa cauti in propria casa, unde probabil suntem inconjurati de o sumedenie de lucruri ce cu timpul ne-au devenit inutile. In centrele comerciale exista locuri special amenajate unde voluntari primesc si sorteaza ajutoare dintre cele mai variate, precum ochelari de vedere, computere si telefoane mobile vechi, hainute pentru nou nascuti si copilasi. O campanie de suflet poarta un mesaj deosebit, “doneaza educatie”, oamenii pot aduce manuale si carti folositoare scolii, dictionare si enciclopedii, cartile care odinioara si lor le-au fermecat copilaria sau adolescenta. Toate acestea vor ajunge la tineri scolari in zone defavorizate, cei care nu au pagini asupra carora sa aplece pentru studiu.

iftar la Khan Murjan

Pentru cei care sunt suficient de norocosi sa poata gusta viata fara griji, Ramadanul in Dubai inseamna si festivitati gurmande fara seaman, de la cel mai modest mataam cu samosa si shaworma de la coltul strazii pana la luxoasele restaurante din hoteluri. Cu cateva clipe inainte de apusul soarelui bucatarii si ajutoarele lor aduc in fata restaurantelor tavile aburinde de alama, pline cu mancaruri condimentate, berbecut la gratar si orez biryani, frigarui tikka si supa densa de linte. Strada se umple de pofta si miros, freamat uman si arome orientale imbietoare, se mananca la mesele de plastic sau pe caldaram, cu mainile facute caus, degetele si barbile prind luciu.

O traditie intre cele mai importante hoteluri din Dubai este amenajarea corturilor arabe pentru iftar- intreruperea postului- si suhoor, ultima masa inainte de rasaritul soarelui. Structuri grandioase cu fast oriental, covoare moi si divanuri joase: la lumina lampadarelor marocane multicolore vizitatorii se pot ospata din bufetul generos, si ramane apoi restul noptii in majlis, sa bea ceai aromat cu menta si muguri de pin si sa fumeze shisha, ascultand interpretii de muzica de oud si tableh, sunete delicate si melancolice.

Atmosfera e imbatatoare. Din cuptorul de saj ies rumene lipii fierbinti, manakeesh cu branza si zaatar, pe gratar sfaraie frigarui de kebab, bucatarii perpelesc cu grija mielul traditional ouzi sau berbecut mechoui nord-african. Din traditia yemenita, raspandindu-se din Hadramaut in toata Peninsula Araba, kharouf (carne de oaie) mandi, gatit pe taciuni intr-o groapa sapata in pamant argilos; carnea este apoi servita pe un “munte” de orez basmati inmiresmat cu scortisoara, cumin si stafide. Pentru a uda gatlejul dupa atatea bunatati se prepara bauturi si sucuri traditionale, laban praspat, karkadeh- ceai dulce din flori de hibiscus, sau delicios jallab, un sirop facut din apa de trandafiri, suc de struguri, roscove si curmale.

O senzationala gaselnita: daca la toate festivitatile te poti astepta la o fantana de ciocolata, in care sa “imbaiezi” pofticios capsuni si bezele americane marshmallow…in cortul Asateer din hotelul Atlantis am gasit ceva unic: tahina fountain! “Dip” delicios pentru cruditati sau painici proaspete presarate cu seminte de susan.

“painea palatului”: aish al saraya

Dulciurile sunt o poezie in sine: si eu, mare amatoare, le-as dedica ode intregi (daca nu as fi prea ocupata sa le inghesui in farfurie): budinca umm ali si osmalia, delicat cataif insiropat, znoud el sit (rulouri de aluat dulce prajit, umplute cu crema ‘ashta) si “prajitura palatului”, aish al saraya, “paine dulce” cu un strat de crema de lapte, fistic presarat drept crusta. Festin total, fara retineri!

Ramadanul ne impune si noua un program nocturn- Walter are antrenamentele seara tarziu, dupa ce jucatorii au intrerupt postul, au cinat de iftar si au facut rugaciunea de seara; pentru a putea “cina” impreuna (daca la acea ora mai se poate numi cina!) imi astept sotul si pana la ora unu noaptea. E o mica nebunie extravaganta- avand in vedere ca la acea ora inca marea majoritate a restaurantelor lucreaza in toi pentru suhoor-ultima masa inainte de rasaritul soarelui si reinceperea postului- ne comandam sushi sau pizza, dim sum de la chinezesc sau sotul meu vine pregatit cu platouri cu mezze (gustari) arabe, fatair din aluat prajit, umplut cu branza labneh sau spanac. Este un moment relaxant si complice, in tacerea noptii, cu micutul “sfredel” Samira dormind profund: timp pentru noi doi.

Ramadan Kareem!