Este adevarat, public pozele la aproape 3 luni dupa eveniment, poate asteptand intr-un fel sa “paleasca” interesul presei pentru a mai fi publicate pe undeva- aici pe Superficiala cred eu ca s-a format de ceva vreme un grup de cititori care ne urmaresc pur si simplu cu un strop de afectiune si familiaritate, si acest mini-album virtual este pentru ei! Totodata, cum v-am marturisit, am fost plecata din tara si abia am intrat in posesia fotografiilor…le-am selectionat si iata-le…cu drag!

Read more »

foto: in fata restaurantului Plachutta din Viena

Nu ma dau inapoi sa recunosc ca intr-o calatorie de placere- precum cea de la Viena- papilele mele gustative devin un soi de radar, in cautarea “placerilor palatului” (si nu ma refer la Palatul Schönbrunn sau la Palatul Belvedere, despre ale caror minunatii si comori voi vorbi in articolul urmator!)…Ci la delicatese cu totul tipice si traditionale, ba chiar experimentale, cu gustul amarui-periculos al riscului (incerc sa fug de confortul gastronomic scontat care ti-l ofera un restaurant italian in orice colt al lumii- la pizza si paste, si gata- am rezolvat cu masa!)

Daca pentru marea majoritate Wiener Schnitzel este cea mai reprezentativa ilustrare a bucatariei vieneze, voci cu o nuanta in plus de sofisticare sunt gata sa-ti susure conspirativ ca pentru connoisseurs felul de baza este aparent mai putin nobilul Tafelspitz, complexa desfasurare carnivora extrem de satisfacatoare (face cat trei feluri de mancare!)

Intocmai- la faimosul restaurant vienez Plachutta (”Wo der Tafelspitz zuhause ist”- unde Tafelspitz este specialitatea casei!) pe masa apare vasul de supa fierbinte, continand o felie de carne de vita si un os cu maduva, pe langa numeroase legume plutitoare, fierte pentru aroma. Primul pas este sa torni zeama intr-un castronel: supa limpede se consuma cu taietei, clatita cu Kräuter (ierburi aromatice) taiata in suvite multicolore- Frittaten, sau galusti cu carne- Leberknödeln. Intre timp ti s-a adus un cosulet cu paine de secara prajita: pasul doi este sa ungi toast-ul cu maduva, sa condimentezi stratul cremos cu sare si piper si sa o savurezi cat este fierbinte (cu recomandarea eat with your fingers!). In sfarsit, carnea tinuta calda sub zeama se “pescuieste” si se serveste pe o farfurie cu cartofi la cuptor, andive si sos de mere cu hrean, pentru “ciupitura” picanta! O cina completa, la o bere nefiltrata- Weiβbier- sau la un pahar de vin din podgoriile Boemiei.

Chiar daca vi s-ar parea un fel de mancare oarecum barbar, care nu se straduieste prea mult la capitolul aspect, generosul Tafelspitz are o lunga lista de afficionados. Printre celebritati de la Hollywood, grupuri rock de rasunet sau artisti de renume- in galeria starurilor imortalizate la restaurantul Plachutta am dat si de acest faimos domn:

Adulmecand ca un copoi mirosul apetisant de autentic Wiener Schnitzel este imposibil sa nu gasesti pe una dintre stradutele laturalnice de langa Stephansdom ospitaliera taverna Figlmüller- care de la 1905 indestuleaza poftele gurmande ale localnicilor si turistilor deopotriva, cu robustele sale feluri de mancare. Desigur ca cea mai lucitoare stea pe firmamentul meniului sau este crocantul snitel, mare cat o ureche de elefant, servit in desavarsita compatibilitate cu Erdäpfel-Vogerlsalat, un fel de salata orientala de cartofi si laptuca.

foto: client satisfacut in fata la Figlmüller Beisl- echivalentul austriac al bistro-ului francez sau al osteria/trattoria italiana! Aici, fara fite, am impartit una dintre anticele mese de lemn cu un cuplu de italieni, doua studente din Istanbul, trei localnici cu amabile recomandari si inca un cuplu maghiar. United for Schnitzel!

Este fascinant pentru cei pasionati de istorie sa trasezi in bucataria austriaca influentele numeroaselor provincii care faceau parte din Imperiul Austro-Ungar- retete maghiare, cehe, italiene, bavareze si balcanice; pe de alta parte, Superficiala crescuta fiind cu bunatati ardelenesti, descopar in gastronomia Transilvaniei mancarurile de baza ale Imperiului! Gulas si papricas, delicatesa picanta cu origini in Puszta maghiara, care la Vienna se prepara in varianta cu carnati Sacher; prajitura Linzer, pe care bunica mea o facea strasnic, cu nuci si gem; prajitura de ciocolata si caramel Dobos (Dobosch Torte in original), strudel de mere, visine, cu mac (Mohnstrudel) sau branza dulce cu stafide (Topfenstrudel, nemaipomenit cu sos de vanilie!), si desigur puzderie de placinte si clatite- romanii le spuneau “placenta”(referinta pentru gravidute!), in regiunile ungare si slovace numele s-a transformat in palacinka, iar in bucataria vieneza au devenit Palatschinke, clatite cu dulceata si frisca/inghetata de vanilie…

foto- Topfenstrudel, devorat obsesiv in vacanta mea austriaca, la o cana de Wiener Eiskaffee!

Nu stiu daca v-am trezit pofta si foame, cert e ca noi doua ne-am satisfacut pe saturate toate capriciile! Guten Appetit!

Am absentat oarecum de pe Superficiala: gravida activa si neobosita fiind, am intreprins o scurta calatorie in vederea “intregirii familiei”, sotul meu aflandu-se de zece zile in cantonament in Austria. Inainte de a zbura catre splendida Carinzia, in racoarea montana a Alpilor de Est, mi-am dedicat 48 de ore unei full immersion culturale si gastronomice in Orasul Muzicii, imperiala Viena (in prima poza- la Hofburg, palatul dinastiei habsburgice si desigur resedinta faimoasei imparatese Sissi!)

Pasiune pentru ciocolata: nu ma puteam caza decat la vestitul Hotel Sacher din centrul orasului, detinatorul retetei originale a deliciosului tort cu ciocolata si gem de caise “plamadit” la 1832 de catre ucenicul bucatar Franz Sacher, la cerinta printului Metternich de a prepara un desert special pentru o receptie: mai mult de un secol si jumatate mai tarziu, turisti si localnici deopotriva savureaza cremoasa conceptie la o ceasca de cappuccino vienez!

Straturi moi, insiropate, tortul Sacher se topeste in gura cu un varf de lingurita de Schlag (frisca neindulcita):

Interiorul hotelului de inspiratie poetica, cu catifea, brocart, lumini difuze din lampi cu abajur si o infuzie de romantism Biedermeier…Leagan de artisti si celebritati, sedusi de o irezistibila aroma de cacao ce a patruns pretutindeni:

De la hotel primul reper este maiestuoasa catedrala Stephansdom (St.Stephen’s Cathedral), simbol istoric si religios al orasului: stratul de funingine si sobrietatea gotica o invaluie in mister medieval; mozaicul cu figuratia acvilei cu doua capete este simbol al dinastiei habsburgice, suverana din secolul al XIII-lea…

In apropierea catedralei esti invitat la o plimbare in caleasca trasa de frumosi bidivii ingrijiti, cu coama lucioasa si crupa rotunda- aproape de faimosii Lipizzaner (caii lipitani albi ca neaua!) de la Spanische Hofreitschule, scoala spaniola de dresaj din Viena:

Omagiu Mozart:

(va urma!)

E minunat cum mesajele voastre, pline de ganduri bune si urari calduroase, au prelungit delicios, unul dupa altul, o stare de fericire deplina, de euforie care ne-a tasnit ca o arteziana prin toti porii, in zilele ce au urmat anuntului nostru de viitori parinti! Intr-adevar “prostiti” de bucurie, cum a tinut sa puncteze -suveran si analitic- sfatosul Bebe Z. Cu siguranta nu se va abtine sa comenteze si sa protesteze indata ce vom da liber la concursul de nume (previzibil, dar se cere, si cititorii mei superficiali sunt toti inspirati!), dar nu va lasati intimidati!  

Avalansa voastra de mesaje si amprenta lor de afectiune nu il puteau lasa indiferent pe Walter, care a tinut sa va multumeasca personal, strecurand un comentariu la postarea anterioara in romana sa proprie si simpatica (adorabila, suspina sotioara de acasa!). O scurta clipa de relaxare pe Superficiala inainte de intensitatea anuntata a ultimului meci de campionat, Bologna-Catania.

Este si ultimul sau meci ca antrenor al Cataniei: si astazi in paginile ziarelor titlul este pretutindeni acelasi- “Catania? De ea imi aminti mereu fiul ce mi se va naste!”

Intocmai, o revelatie ce este totodata si “o mica declaratie de dragoste” pentru orasul care i-a oferit debutul in serie A…pe intrarea principala, cu un parcurs plin de succese si chiar recorduri pozitive! Declara mister Zenga: “Duminica trecuta am fost intrebat care este cea mai frumoasa amintire care o voi purta cu mine din Sicilia…si eu am raspuns ca inca nu puteam revela despre ce este vorba, altfel sotia mea s-ar fi suparat (deh, vroiam prioritate absoluta pentru Superficiala!). Ma refeream la faptul ca sotia mea Raluca asteapta un copil. Stiu deja ca de fiecare data cand il vom privi ne vom gandi si la Catania, locul in care l-am conceput!” 

Eu am ales in schimb sa va reproduc aici cel mai frumos articol dedicat micutului nostru- care isi face astfel debutul in presa italiana- scris de condeiul afectuos al jurnalistului Giovanni Finocchiaro in cotidianul national LA SICILIA, cu titlul din imagine:

“Felicitari, Mister Zenga, aceasta va fi cea mai frumoasa victorie. Strans personala, dar cu siguranta cea mai frumoasa. Aceasta este pagina pe care tehnicianul echipei “rossazzurra” o scrie la sfarsit de campionat, si priveste viata sa privata.

Walter Zenga si Raluca Rebedea asteapta un copil. Asta nu are nici o legatura cu fotbalul. Dar Zenga, in ultima sa conferinta de presa de la centrul sportiv al Cataniei, Massannunziata, si la Bologna, unde se va afla pe banca tehnica pentru ultima oara inainte de a spune adio culorilor rosu-albastre, a vrut sa-si impartaseasca public fericirea.

De fapt au facut-o la “patru maini”, Mister si sotia sa. Vestea a aparut intai pe site-ul personal al Ralucai, www.superficiala.com.

In prim plan gasim instantaneul examenului ecografic care confirma prezenta unui micut. Patru luni. Au trecut patru luni de indoieli, temeri, sperante, semnale clare. Acum fericirea este deplina. Vestea este publica!

Ce s-a intamplat? De la salturile de fericire ale lui Walter in clinica, la emotiile sotiei, care pare imperturbabila, statuara, dar care in suflet se simte deja mama. Si va deveni curand!

Sensul vietii s-a reinnoit sub cerul Cataniei. Astazi colorat in “rossazzurro” si in “azzurro” national italian.

Mesajul sotilor Zenga este unic si original. O mica povestioara istorisita chiar de micutul ce se va naste. Emotiile traite de copilul care creste si care este, intocmai, deja protagonist. Vorbeste direct chiar el (sau ea) pe site-ul Ralucai. Ca si cum ar fi deja adult si ar intelege tot ceea ce se intampla in timpul sarcinii: “Am doar patru luni, dar ma simt deja o autoritate in materie!”(…)

In ceea ce priveste ecografia, Micul Zenga scrie pe Internet: “E un atac indecent, ecograful ma spioneaza cu avansate mijloace tehnologice. Las sa pluteasca misterul in ceea ce-mi priveste sexul. Pana acum am reusit sa-mi ocrotesc pretioasa privacy!”(…)

Duminica trecuta, la anuntul despartirii de Catania, la sfarsitul meciului Catania-Napoli, Zenga insinuase ca un eveniment extrem de personal se concretizase in viata sa. Aceasta era vestea. Nu ne puteam imagina o noutate mai ferice.

Oriunde se vor afla, Zenga si doamna sa, isi vor aminti de Catania pentru reusitele sportive dar mai ales pentru ca aici au prins radacinile unei noi, splendide vieti!

“Felicitari” (in art. in limba romana in original)- asa se spune in limba romana pentru urari de bine. Baby Zenga poti fi multumit, esti deja pe prima pagina! Si ca s-o spunem cu cuvintele Taticului Walter, un fost fotbalist faimos in toata lumea si acum antrenor afirmat, asta e chiar “o chestie pe cinste”!

Giovanni Finocchiaro, quotidiano La Sicilia- l’articolo integrale, in originale, QUI:

Read more »

Desi politica ma preocupa doar in masura de a fi la curent cu evenimentele nationale si internationale majore, nu ma pot abtine si devin patimasa in discursurile privitoare la tara mea. Inversunata si vrajmasa, ma incrunt si gesticulez. Sunt intr-o perioda de patriotism acut, simtindu-ma mai ales demoralizata ca nu am posibilitatea sa fiu acasa de Paste. Paste ortodox, cu biserici micute de tara, cu lemnul usor afumat si aurul stins al icoanelor, dar marete la miezul noptii cu spirit sfant trecand in sute de suflete, credinciosii plecand cu lumina, reflectandu-se aurie si tremuratoare in priviri, facand toate pupilele sa para umede cu emotie, dangatul clopotelor si lumanarile arzand (nu stiu de ce, dintotdeauna mi-a placut mirosul de ceara, topirea galbena!), pasca cu branza dulce si stafide si ousoarele rosii in cosuri impletite…

Comunistii, sovieticii, bolsevicii au facut de-a lungul tristei lor istorii la putere o misiune din a suprima manifestarile religioase, de a desacraliza credinte si lacasuri, de a incatusa spiritul uman insetat de divin cu ariditatea ateului, cu motivatii sterile si mecanice intr-o existenta ca in bezna unui beci. Raspandirea acestei mohorate ideologii a comunismului ca o pata de ulei pe harta Europei de Est si a Asiei Centrale, esecul sau pe toata linia, echivalarea sa cu o molima a disperarii ultime, a saraciei si a lipsurilor, a depresiei sociale si indobitocirii generale, transformand populatii intregi in zombie abulici…tocmai de aceea nu pot sa inteleg, refuz sa inteleg, de ce doar la auzul unei sintagme precum “partidul comunist” lumea nu-si scuipa in san ca ferindu-se de Satana, de neimaginat o astfel de prezenta pe un buletin de vot in anul 2009!

Cum sa nu te tulbure dorinta de schimbare a tineretului moldovean, strabatut de frisonul panic al altor ani de guvernare comunista, cea mai sumbra perspectiva pentru tarisoara “cea mai saraca din Europa”?! Cum sa nu te infurie reactia “militienilor”, reactivarea sinistra a “beciurilor de tortura” de traditie stalinista, promisiunile de asistenta prompta din partea rusilor, sau acuzatiile aduse Romaniei “cu tendinte expansioniste”?!

Chiar si pentru imaginatia naiva a unui copil, figurile liderilor comunisti din portetele comandate ascund in spatele grimasei indulgente de “tatuc al poporului” un je ne sais quoi ireductibil malefic. Va mai amintiti manualele dinainte de ‘89, care se deschideau cu fotografia placida a “conducatorului iubit” Ceausescu? Oh, si nu doar atat, scolarita eminenta fiind, capatasem o pasiune morbida pentru DEX (aveam o editie de prin ‘65), care la fiecare cautare de cuvant ma intampina cu semi-profilul proaspat ras al tanarului dictator. Destul! Din sincera, spontana exasperare copilareasca, nepasatoare la “tentaculele regimului”, respectiv vecini securisti si pereti cu ochi-si-urechi, intr-o buna zi, cand se luase iar curentul si caloriferele erau reci- i-am colorat laptoasa mutra bolsevica in carioca verde. Ah, micile satisfactii secrete ale erei comuniste!

Surpriza a venit in 1990- eleva de clasa a II-a, sedusa de zambetul larg al tovarasului, pardon exponentului frontului salvarii nationale, Ion Iliescu, din simple asociatii copilaresti si suprapuneri de imagine, am intrebat cu toata seninatatea daca in locul justitiatului Nicolae C., la deschiderea manualelor proaspete de sub tipar ma va saluta de-acum inainte noul conducator cu suras glisant. Nu? Cu regret, am renuntat si la snurul galben de sefa de detasament pionieresc. Mda, comunismul e o bestie care nu se lasa rapusa cu una cu doua. Ba e mai probabil sa-i tai o capatana si sa-i creasca alte doua in loc!

Literatura si istoria la care am avut acces dupa aceea nu au facut decat sa-mi intareasca banuielile. Primii ani de viata, sub comunism, fusesera o anomalie. Iar ceea ce traisera bunicii nostri, parintii nostri, fusese un continuu abuz existential, viata in comunism era ca traiul intr-un organism infectat, de la plasma la sange la organe, in care nimic nu functiona cum trebuie, in care sistemul nervos se clatina demential, un corp mereu in prag de colaps, indopat cu surogate si ulei de rapita, anemic si petecit, dar impins la parada ca un atlet viguros cu forta herculeana! Si asta pana la prabusirea iminenta, septicemie, pana cand nu a mai fost nimic de facut. Caderea comunismului, colosul gaunos, putred pe dinauntru, cu plagi oribile.

Peisajul sovietic si post-sovietic: rusii au avut harul de a imprima in geografie, istorie si social MARCA TRAGISMULUI. Cum spune “calatorul” Sylvain Tesson in “Elogiu energiei vagabonde”, pelerinajul sau in republicile fostei URSS- “pe unde trec rusii ramane rugina”. Cu o stranie fascinatie pentru estetica uratului sovietic- “estetica distrugerii comuniste”- pentru oraselele pustii, paralizate de industrii muribunde cu nume precum “Komsomol” sau “Partizan”, unde se consuma carne de porc la conserva cu vodca Parliament, si unde batrani nostalgici deplang apocalipsa sovietica, tradarea lui Gorbaciov, deapana amintiri din serviciul militar la Murmansk si coboara temator vocea cand vorbesc despre eterna umbra a Kremlinului. Fosilizare comunista. 

Poate ne este mai putin cunoscuta parjolirea si vandalizarea sovietica in afara Europei de Est, a Balcanilor in care am simtit pe propria piele caustica sa atingere, insa spectrul hidos al comunismului, ca un nor radioactiv devastator, a plutit departe in Asia, cu incarcatura sa mohorata. Tot Sylvain Tesson spune: ” in laboratorul stepelor din Asia Centrala rusii au reusit sa topeasca Islamul in vodca.” V-am mai impartasit aici pe blog cat de mult imi doresc sa vizitez Samarkand si Bukhara, aflate pe teritoriul Uzbekistanului, Registanul cu splendidele sale madrasa si moschei in aur si turcoaze…Si aici, in ciuda secolelor in care s-au perindat invadatori mongoli, hoarde furioase, cea mai grava si distrugatoare prezenta a ramas cea a comunismului, lasand cicatrici profunde in anima antica a oraselor si in sufletele oamenilor.

Cartea “Sulla via dorata di Samarcanda” a jurnalistului Umberto Cecchi aduna marturii locale: “Bolsevicii nu au avut respect pentru nimic: nici pentru oameni, tratati mereu precum sclavi si deseori eliminati precum obiecte fara valoare, si nici pentru mediu, pentru ambient- pentru ei totul era o groapa de gunoi. In spatele moscheii Bibi Khanum, la doi pasi de bazar, rusii descarcau resturi- fier vechi, sobe si biciclete, munti de conserve. Desertul pentru ei reprezenta spatiul natural infinit in care sa deverseze ulei si substante radioactive, sau sa ingroape mortii unei operatiuni secrete, sa depoziteze armament scos din uz. Am impresia ca au considerat Asia Centrala precum o pubela in care sa-si arunce resturile- un pamant al nimanui in care sa experimenteze arme atomice, sa produca si sa conserve gaze letale, arme chimice si cate si mai cate orori!”

Si nu doar atat, pretul de platit economiei sovietice a inclus si moartea lacului Aral, secat si poluat de catre rusii in cautarea de zacaminte; rauri pline de pesticide; campurile de orez, hrana Uzbekistanului, inlocuite de productia de bumbac, studiata in planuri cincinale pentru a o depasi pe cea a Statelor Unite, lasand populatia sa se zbata intre foamete si ape otravite!

Inchei desigur tirada mea anti-comunista cu un gand pentru salvarea Republicii Moldova de sub regimul lui Voronin, pentru incetarea violentelor de intimidare impotriva celor care nu vor sa se resemneze terorii, pentru sperantele tinerilor basarabeni, pentru o sarbatoare senina de Paste…

Superficiala pana in maduva oaselor, partizana de pe culoarea MOV devine un vulcan de pasiune argumentativa cand e vorba sa isi apere propriile convingeri. Pun la bataie informatii, experiente proprii si surse dintr-o vasta lectura pe tema aflata in joc. Capat un zambet de Joker cu as in maneca, wear my best “poker-face” (imi place sa castig) si revars asupra interlocutorului atatea informatii ca si cum as descarca asupra-i o basculanta cu pietris.

De aceea cand intamplator la cate-o cina cu amici/cunostinte apare subiectul “situatia femeii in tarile musulmane” ajung sa ma lupt feroce cu o gramada de clisee, prejudecati sau afirmatii inexacte, “detonate” cu convingere. Nu ma pot abtine, ma simt un soi de “paladin” al cauzei.

Chiar cand este vorba de chestiuni nu tocmai profunde, precum Moda. Discutia infierbantata incepu astfel- o cunostinta cu care natura a fost generoasa, bust care trage greu la cantar si picioare gratioase, traind “justificat” in sutiene push-up si rochii/fuste al caror tiv nu supara genunchii, se declara revoltata de faptul ca femeia araba trebuie sa isi tina acoperite atributele feminine- nurii in eclipsa, formele in uitare- si se intreaba de ce nu au toate dreptul sa se imbrace precum in Occident. Sa fie ca noi! Hei, sa le emancipam cu umeri goi, despicaturi abisale in bluze si straie mulate, ca dupa asta tanjesc, desigur! 

Libertina floare a Occidentului, te-ai gandit vreodata ca universul feminin- de diversitate etnica si religioasa- nu isi doreste alinierea la modelul vestic dezinhibat si eh, SEXY? Alte culturi pretuiesc decenta, modestia si discretia in aspectul exterior; mentalitatea traditionala face ca trupul femeii sa corespunda unui templu ce trebuie ferit de priviri profanatoare, misterul feminin este ocultat de pretioase valuri de material, revelat doar in intimitate. Atentie- nu vorbim de extreme aici, de nikah care lasa descoperiti doar ochii sau de burka impusa de Taliban, un sac cenusiu cu o plasa in zona gurii pentru aer (jurnalista Asne Seierstadt descrie cum purtandu-l reusesti dupa putin timp sa simti doar mirosul propriei respiratii si al transpiratiei corporale!)…ci vorbim de femei care ALEG un port al modestiei, un hijab pe crestet si pe umeri sau o abaya de voal negru peste o rochie eleganta, la un pereche de sandale pretioase cu toc. Alegand sa respecte recomandarile (nu constrictiile!) propriei credinte, simtindu-se bune musulmane, in pace cu ele insasi, onorandu-si traditiile si familia. De ce am incerca sa impunem optica noastra, estetica si standardele de moda asupra celor cu obiceiuri diferite- este oare aceasta adevarata “eliberare”? Nu sunt mai degraba alte drepturi ale femeii cele cu prioritate? Respect people’s differences, respect people’s choices.

Eu personal am apreciat intotdeauna o femeie care straluceste prin eleganta, fara a fi exagerat de provocatoare. Femeia care place atat femeilor, cat si barbatilor (nu cea mulata exclusiv pe gustul masculin, lasand in urma o dara umeda de sex). Ce am prefera oare in paginile unei cronici de moda- caracterizarea “sexoasa”(cu dublura “vulgara” pandind din umbra!) sau “eleganta”? Este evident ca in categoria “Best Dressed” vor intra intotdeauna femei cu o tinuta sofisticata, care sa le puna in valoare trupul fara excese vizuale (sani bombastici si despicaturi inghinale), o subtila definitie cu un joc armonios de proportii. Rafinata femininitate. Un ansamblu cu atribute care in limbajul international fashion sunt “DEMURE”, “subdued”, “understated”. Aproape-sobrietate.

Numeroase website-uri create de catre femei musulmane si dedicate portului islamic demonstreaza mandria de a purta hijab, atat ca marca a credintei si a respectului, cat si lasand sa se intrezareasca o discreta farama de cochetarie: interesul estetic pentru hijab sau abaya drept accesorii fashion, care sa le reflecte gusturile si personalitatea. Acest fenomen poarta numele de Hijablogging -o comunitate virtuala de femei care isi impartasesc preferintele pentru val, stilul de imbracaminte, dar si experiente de nuanta politica si religioasa prin prisma alegerii de a purta hijab-ul chiar si in Occident. Hijabi Style, Hijabi Couture, Hijabee, Sunnah Style, Islamic Boutique- bloguri si magazine online care definesc “a passion for veiled fashion”!

M-am simtit datoare sa explic cum moda evolueaza si in cadrul aparent conservator al portului traditional- creatorii de moda din tari musulmane reusesc sa incorporeze viziuni inovatoare si siluete experimentale cu respectul pentru sensibilitatea si semnificatiile religioase. Reusesc sa “captureze” trenduri internationale, influente globale si sa le converteasca in creatii corespunzatoare exigentelor locale, cu avantajul de a avea un izvor nesecat de inspiratie chiar “acasa”- materialele extravagante ale Orientului si fascinatia rapsodiilor ornamentale, filigran si broderie!

Femeile din Golf, de pilda, nu considera valul sau abaya drept un instrument al oprimarii, ci o forma de expresie individuala, de manifestare libera a propriilor intuitii si trasaturi estetice. O poarta cu gratie, chiar cu un strop de vanitate, constientizand tinuta unica, eleganta. Abaya ajunge astfel a fi un elaborat fashion statement, migrand de la croiala traditionala ampla in negru solid pana a deveni o tunica “butterfly”, cu maneci aripi-de-fluture, sau stransa pe talie, “tailored cut”, lucrata pe masura, accesorizata cu o centura eleganta, o definitie a siluetei moderne. 

Precum in vestimentatia occidentala exista tinute de zi si tinute de seara- abaya de zi este mai simpla, fara ornamente abundente, dar pentru seara, la evenimente, poti achizitiona o abaya haute-couture, cu broderii complicate, insertii de dantela, cristale Swarovski, ba chiar patent-leather (lac) sau denim pentru cele cu un spirit “fashion-forward”! Numeroase femei urmeaza cu succes o cariera in design, specializandu-se la faimoase scoli din Londra sau Paris, ca apoi sa-si deschida propriile ateliere si boutiques!

Tineri designeri precum Arwa Mousa din Oman vin cu idei exceptional originale: la doar 23 de ani, cu o pasiune pentru arta, lanseaza o linie de tricouri- simple T-shirt- decorate cu motive din caligrafia islamica, caracterele arabe in migaloasa scriere artistica, antica arta cu care maestrii caligrafi de odinioara impodobeau carti cu pagini de aur si moschei spectaculoase. Creatoarea a imprimat pe material diverse curente istorice in caligrafie- Thuluth, una dintre cele mai vechi scrieri, la originea “tuturor scripturilor”, caligrafia geometrica Kufi, provenind din orasul irakian Kufa, dar si stilul Diwani, cursiv si abundent decorat, impresionant jprin armonie, dezvoltat de catre turcii otomani in secolul XV, sub domnia sultanului Suleyman I Magnificul! O senzationala idee de a “transplanta” clasica frumusete a caligrafiei pe un “element” modern, facand astfel cunoscuta si in lumea modei unicitatea artei islamice!

O alta inovatie cu origini in modestia islamica, dar care a cunoscut apoi un succes in jurul lumii este costumul de baie cu acoperire completa- cu doi ani in urma designerul libanezo-australian Aheda Zanetti lanseaza pe piata internationala piesa numita Burkini. Costum de baie integral, aderent, din poliester, care se usuca rapid dupa baie, si ii permite femeii musulmane sa stea la plaja fara acoperamantul greoi de odinioara, sa inoate cu o mai mare libertate, sa joace beach-volley in mod confortabil, pastrandu-i in acelasi timp decenta si modestia traditionale.

Pe urmele deja faimosului Burkini, designerul Jenny Rose lanseaza in Dubai varianta MyCozzie, creat initial pentru a proteja pudoarea unei printese saudite, care isi dorea sa inoate si sa faca gimnastica acvatica in timpul sarcinii. Dotat cu un hijab detasabil, cu un target clar al femeii musulmane conservatoare, costumul de baie si-a demonstrat popularitatea insa cu clienti de variate nationalitati si religii, fie cei care isi doreau sa se protejeze de soarele puternic, fie cei care doreau sa ascunda anumite defecte sau imperfectiuni fizice!   

Precum am demonstrat in articolul precedent, importul de inspiratie si moda orientala in Occident este de necontestat. Bijuteriile traditionale de argint din Oman, impletitura de matase din covoare fine, cultura beduina din Sinai, broderia palestiniana, chapan-ul uzbek in care fibrele materialului sunt vopsite stil tie-dye inainte de a fi tesute, intr-o tehnica a scurgerii de culoare numita Ikat (adoptata de designeri precum Diane von Furstenberg, Gucci, etc)…Exemplele sunt nenumarate!

Anul acesta am scris mult despre Gaza, si nu am ascuns interesul pentru cauza palestiniana. A fost si anul boom-ului in moda a esarfelor Kaffiyeh, simbol palestinian in alb si negru- purtata la gatul celebritatilor de la Hollywood, devenind apoi un accesoriu “hip-urban” in street-style, pentru tineri de pretitindeni, mai mult sau mai putin constienti de semnificatul ei.

Raspandit in intreaga Peninsula Araba, baticul Kaffiyeh a aparut in secolul XIX, inlocuind treptat “dominatia” turbanului care acoperea crestetul musulmanilor pretutindeni; modelul cu alb si rosu reprezinta motive mesopotamiene abstracte in simbolistica plaselor de pescuit si a graului, iar agal- cercul de funie care fixeaza Kaffiyeh pe cap- provine din fraiele care beduinii le foloseau pentru camile.

Dupa expulzarea tesatorilor palestinieni din satele ancestrale precum Majdal in urma razboiului din 1948, artizanii se refugiaza in Gaza, unde continua traditia materialului de bumbac de culoare inchisa, cu dungi de matase verzi sau violet (jiljila, janeh wa-nar in costume de nunta) folosit in splendide rochii, brodate cu fir de argint din Aleppo. Culoarea rituala este purpuriu, extrasa din cochilia molustei Murex din vremea Canaanului- meleaguri care de atunci se chemara “Pamantul de purpura”! Alte culori splendid-vibrante se obtineau din sofran, din fructul de rodie sau din planta de sumac pentru un pigment de rosu intens.

Estetica islamica ofera aceasta fascinanta dualitate- pe de-o parte armonie in sobrietate, o economie a ornamentelor efemere, retinere si modestie care reflecta dimensiunea spirituala profunda, iar de cealalata parte frumusete manifesta, matase fluida, lux somptuos, magia arabescurilor, a culorilor care pulseaza vitalitate senzuala, turcoaz si smarald orbitor, brocartul de aur si broderiile de sublima maiestrie!

Facem astazi o regresie pe treptele societatii, o coborare intr-un spatiu din care cei care se afunda cu greu se mai pot ridica. Unde anevoios mai poti ajunge la suprafata, fie si pentru o gura de aer. 

Cartierele saracilor, mahalaua, barrio, favela, slums- sau cum li se spune in Mumbai, zopdi sau zopadpatti, labirint de adaposturi improvizate pentru milioane de suflete, focare pulsatile de mizerie si criminalitate. Patru milioane de persoane in Neza-Chalco Itza barrio din Mexico City, doua milioane in cea mai mare katchi abadi din Pakistan, refugiati de pretutindeni- Orangi Township din Karachi.

Orasele-fantoma, gata oricand -peste noapte- de a disparea de pe harta, maturate de furia unui buldozer, facute una cu pamantul pentru a face loc unor giganti de sticla si metal. Companii care au decis brusc sa valorifice terenul intesat de salasurile sinistre ale celor inghesuiti in periferia societatii.

Nesfarsite intinderi de baraci si maghernite din zopdi precum Nehru Nagar, Juhu Slum sau Dharavi, odinioara mlastina de mangrove in inima intunecata din fostul Bombay, acum cartier in continua crestere, peste un milion de persoane, de la rezidenti “istorici” precum olarii Kumbharwada pana la nou-venitii din zonele rurale, spor zilnic de disperati ce-si fac culcusul pe caldaram. Pana cand sunt asimilati in pantecul monstruos al pestritelor slums, dintr-o inghititura din care pare a nu mai fi scapare!

Oameni si caini, copii si sobolani, scormonind prin mormanele de gunoaie, adulmecand mirosul de resturi rancede, de cauciuc ars si mango putred, de ulei in care se prajesc samosas care sa sature cat mai multe guri flamande; slums in care copiii se joaca in aceeasi apa in care mamele spala rufele, in dhobi-ghat, bazinele de ciment; Dharavi, unde exista o toaleta la cateva sute de persoane, iar paraul Mahim Creek este un fel de latrina sub cerul liber, desi in 2006 guru din templul lui Haji Maqdoom Baba au proclamat ca prin minune apa paraului a devenit dulce, incitand populatia sa bea din apele miraculoase!

Exista prea putine miracole din pacate in aceste mohorate containere ale umanitatii, insa din cand in cand se intampla ca deasupra unor ape tulburi si murdare sa apara o floare de lotus, din slums speranta: fie ea si o singura sansa, o adiere de noroc prinsa din zbor-

Ca povestea lui Ram Mohammad din romanul Q and A al scriitorului indian Vikas Swarup: provii din slums, din cea mai neagra saracie- dar ce te poate impiedica sa devii milionar?

Am vrut sa va vorbesc despre aceasta carte pentru ca in ultima vreme am exploatat bogatul filon al scriitorilor indieni; pentru ca orasul-scena este Mumbai, al carui tumult intern, izvorat din cele mai intunecate straturi ale terorii, a tinut de curand prima pagina a tuturor publicatiilor; si pentru ca romanul lui Swarup sta la baza unui film aclamat a fi intre cele mai bune ale anului- Slumdog Millionaire, regizor Danny Boyle, vi-l amintiti desigur daca spun Trainspotting sau 28 Days Later!

Pentru ca nu sunt oare acestea povestile de viata care ne plac, care ating o coarda sensibila in fiecare: istoria unui succes cu-atat mai pretios cu cat isi are radacinile in modeste origini: dintr-un orfan din slums, un baiat care viseaza cu ochii deschisi- shaikchilli, daydreamer- pe scaunul de milionar, la doar o intrebare de premiul cel mare: douazeci de milioane de rupii!

Inceputul filmului ne aduce, la propriu, in platoul concursului faimos in toata lumea- “Cine vrea sa fie milionar?”; Jamal, baiatul sclipitor (Dev Patel) a raspuns corect la toate probele, dar intrebarea-cheie adresata publicului este, semnificativ, tot un mister cu raspunsuri cifrate, tip grila: Cum a reusit Jamal sa ajunga atat de departe?

a) a trisat; b) este pur si simplu norocos; c) baiatul este un geniu; d) acesta ii este destinul !

Pentru ca i s-ar cuveni un premiu imposibil de platit de catre producatorii corupti ai concursului, ghidat de un perfid si arogant prezentator (Anil Kapoor), Jamil este denuntat pentru inselatorie si arestat. Urmeaza scene dure, tanarul este supus torturii la comisariatul de politie, bataie crunta si socuri electrice pentru a-i smulge confesiunea de vinovatie! Singura sa scapare este sa-si povesteasca viata, un puzzle de amintiri si crampeie din trecut, care reconstruiesc modul sau ingenios de a raspunde corect, la fiecare dintre cele 12 intrebari ale concursului! 

Lectia cea mai importanta este desigur cea a supravietuirii: sa infrangi orice sumbra predestinare, sa dai o replica vietii pur si simplu invatand sa traiesti, sa apuci zorii dupa fiecare noapte in jungla umanitatii!

Povestea lui Jamal, ca aceea a oricarui copil din slums- nu economiseste violenta, fertila intr-un mediu terifiant: el si fratele sau Salim raman orfani, dupa ce mama lor este ucisa de catre fanatici anti-musulmani in timpul revoltelor din 1992, culminate cu distrugerea famioasei moschei a imparatului Babur, Babri Masjid, de catre activistii Hindu. Urmeaza o fuga continua prin labirintul unei existente marcate de abandon, abuzuri si umilinta- in peisajul fatidic al unor slums in plin ferment, al conflictelor sangeroase intre bande ale strazii si al oribilelor crime religioase.

Mumbai este orasul contrastelor, constructii rezidentiale luxoase care se inalta fabulos, ca dupa un regim pompat cu steroizi, estetica lor futurista intrerupta de pete maronii pe harta, culoarea unui sos dens de curry, furnicarele zopdi fara apa curenta si electricitate. Oras in care avioanele private ale starurilor de Bollywood aterizeaza intr-o zona despartita de Juhu Slum doar de o “piscina” de ape menajere. Aici, intr-un fel de botez al conditiei umile, Jamal plonjeaza, si inoata in baia de excremente, pentru a putea ajunge la pista de aterizare si cere un autograf eroului sau preferat din fimele de la Bollywood!

Jamal este un Oliver Twist indian, o enigma a supravietuirii ultime. Strania sa existenta primeste imboldul unei particule de noroc, si al unui entuziasm tineresc, ce nu ramane strivit sub traumele copilariei: orfelinatul bisericii cu un preot pedofil, moartea absurda a prietenilor apropiati, casa ororilor in care copii orfani sunt orbiti sau schiloditi pentru a fi trimisi la cersit, Latika, iubita din copilarie (superba actrita Freida Pinto, foto) devenita “jucaria” unui boss mafiot, fratele ratacit in afaceri necurate…

Salvarea lui Jamal consta in puterea sa de transformare, de a canaliza o minima energie pozitiva dintr-un cosmos aparent potrivnic de la nastere. Shape-shifter, incontrolabil visator cautand o rezolvare existentiala. De la cele mai marunte slujbe, apoi ghid plin de imaginatie la Taj Mahal, si modest chai-wallah, baiat care serveste ceaiul, asteptand o sansa de la soarta, care apare sub forma concursului “Cine vrea sa devina milionar?”

In pur stil Bollywood, finalul este explozia de dans si culoare cu care ne-au obisnuit filmele indiene, celebrare senzoriala care iti trimite simturile in tilt, energie asurzitoare, exuberanta. Acea incheiere seducatoare, haos ferice, conciliant in Tehnicolor.

Pentru ca nimic nu da o satisfactie comparabila cu aceea de a recunoaste triumful spirirului uman, ca neobosit luptator, intr-o negociere isteata a fiecarui obstacol: ceea ce conteaza in viata este nu de unde provii, ci unde ajungi, sunteti de acord cu mine?

Sunt o “fiica” a noptii de Halloween (m-am nascut in noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie), si se spune ca nativii din Scorpion sufera influenta misteriosului Pluton: o fascinatie aparte pentru fenomenele oculte, pentru paranormal, pentru invizibila dimensiune a spiritelor…In cazul meu, atractia pentru supranatural a inceput cu nuvelele fantastice ale unor scriitori precum Oscar Wilde, Gala Galaction, Edgar Allan Poe…si a continuat pana in ziua de azi!

De aceea, drept omagiu noptilor racoroase cu fiori de groaza, si vise ca desprinse dintr-un film de Stephen King, m-am gandit ca de data aceasta pe Superficiala sa va port intr-o calatorie pe meridianele supranaturalului. Avand in vedere ca pe acest blog suntem iubitori ai Orientului, vom explora lumi, legende si spirite dintr-o alta pasta ectoplasmica…Si cu totii ne temem de necunoscut, de unghiuri obscure!

Lumea musulmana nu are aceeasi viziune asupra supranaturalului precum in Occident: spiritele mortilor nu cutreiera lumea celor vii, precum fantome livide de dincolo de mormant! Acele figuri spectrale triste prea atasate de locurile familiare de care au fost violent separate, sau Poltergeist furioase, ce isi fac simtita prezenta razbunatoare bantuind case si casteluri, fara a-si gasi vreodata odihna vesnica. Interpretarea islamica sugereaza ca doar spiritele martirilor care au murit in numele religiei, al unei cauze sfinte, raman prezente printre cei vii, ca un fel de spirite calauzitoare pentru cei care le urmeaza exemplul.

In schimb existenta unei dimensiuni a spiritelor se manifesta prin credinta in jinn, la randul lor creatii divine: asa cum omul este facut din lut si ingerii din lumina, se spune ca Allah a plamadit jinni din foc fara fum. Ca in viziunea crestina asupra ingerilor cazuti, exilati din Rai si deveniti demoni pentru ca s-au ridicat impotriva cuvantului lui Dumnezeu, la fel jinni ajung sa ocupe rolul fapturilor de partea Raului. 

Se spune ca acesti jinn impanzesc pamantul, cu precadere lacasuri care le sunt renumit prielnice: casele abandonate, ruinele si gradinile in paragina, deserturile de nisip, cimitirele, dar si locuri considerate impure, precum bai, latrine, mormane de balegar langa grajdurile de animale, etc. In rolul de qareen, latura negativa a spiritului, jinni se strecoara in vietile si casele oamenilor, infricosandu-i si punandu-le piedici, iar una dintre cele mai insidioase materializari o avertizeaza un hadith: daca barbatul nu cheama numele lui Allah inainte de a avea relatii trupesti cu sotia sa, jinn-ul sau capetenia lor, Sheitan, se poate cuibari in uretra sa si se va bucura de femeie alaturi de el! Mai mult, daca barbatul se culca cu femeia in timpul menstruatiei, se spune ca duhul rau i-o ia inainte: femeia va ramane grea si va aduce pe lume o faptura care va fi sterila- mukhannath- rodul imperecherii cu un jinn!

Imi aduc aminte ca aflandu-ma in UAE (my favourite place in the world!), si vorbind cu mai multe persoane despre jinn, mi-am dat seama ca nu este un subiect pe care cineva il poate lua in deradere sau considera o simpla superstitie: jinni exista, traiesc printre oameni, iar daca li se ofera prilejul, traverseaza acea misterioasa membrana dintre cele doua lumi, aratandu-si puterile! Astfel de discutii si marturii aveau la randul lor efectul de a-mi aprinde imaginatia, tinandu-ma treaza in nopti in care, de una singura in casa noastra imensa de pe marginea desertului din Al Ain, furtuni de nisip cu vant suierator aduceau soapte stranii la ferestre si faceau mobila si peretii sa trosneasca din temelii!

De asemenea, in Malaezia si in Singapore se crede in existenta unor spirite ale junglei numite Bunian, care la fel ca djinni sunt facuti din foc si vant, entitati cu puteri magice care devin vizibile ochiului uman doar daca trupul acestuia este posedat de un jinn si intra in transa; e cunoscut cazul unor soldati disparuti in jungla din Brunei, condusi pe carari ascunse de catre aceste imprevizibile fapturi, cateodata binevoitoare, alteori potrivnice muritorilor de rand. 

In cultura Malay una dintre cele mai inspaimantatoare creaturi este Toyol (de asemenea prezent in Thailanda, Indonezia si Singapore): spiritul unui copil mic chemat de un vrajitor de magie neagra (bomoh, shaman) dintr-un fetus mort. “Stapanul” se foloseste de demonica faptura pentru a-l trimite noaptea in casele oamenilor, ascunzand lucruri, furand bani si lucruri pretioase; sau pur si simplu pentru a-i teroriza pe cei care au nesansa de a-l zari: o starpitura cu aspectul unui nou-nascut, insa cu piele vesteda, cap disproportionat de mare si maini uscate, incovoiate, ca de spiridus!

Se spune ca originile acestui spirit stau undeva in Peninsula Araba, din era pre-islamica- Giahiliya- cand multe triburi aveau obiceiul de a-si ucide nou-nascutii, in special cei de parte femeiasca, ingropandu-i de vii.

Stapanul-bomoh al unui astfel de Toyol, manipulat in scopuri malefice, il pastreaza intr-o urna tinuta la intuneric si il hraneste zilnic cu cateva picaturi din propriul sange; avand in vedere ca la urma urmei este un copil, i se aduc in secret ofrande cu dulciuri si jucarii pentru a-i cumpara bunavointa; in schimb, cei care se simt vizati de un Toyol, isi protejeaza lucrurile valoroase fie cu o oglinda (spiritul este oripilat de propria-i reflectie!) fie ascunzand o gramajoara de ace sub bani (micutul Toyol se teme de obiecte ascutite!). Chiar si in folclorul chinezesc exista superstitia Gui Zai (in traducere copil-fantoma), devenit la fel un instrument al raului.

Credintele antice in animism, alaturi de spiritualitate hinduista si budhista, fac din cultura malaeziana un bogat rezervor al supranaturalului. E un univers contorsionat care misuna de creaturi inspaimantatoare, tarandu-se in intuneric, pandind omul care le intersecteaza calea!

O prezenta importanta- de luat in seama si de zbarlit parul in cap- o constituie asa-numitele Hantu (fantoma, spirit in limba Malay), dintre care Hantu Air- in ciuda numelui care v-ar putea induce in eroare- este Spiritul Apelor, malefica entitate care dainuie in lacuri, rauri si mlastini, deghizandu-se adeseori intr-o femeie care cere ajutor, in aburul de deasupra apelor, intr-o creatura marina sau chiar si intr-un bustean plutitor, cu scopul de a aduce la pierzanie omul ratacit; cu influenta sa nefasta mai sunt asociate disparitiile pe mare si chiar inundatiile!

Hantu Raya este capetenia fantomelor, demonul suprem, conducatorul legiunilor lumii de dincolo- iar legamantul care se face pentru a obtine protectia si favorurile unui astfel de spirit malign, un fel de pact cu diavolul- se numeste Saka, si este transmis din generatie in generatie. Pentru a nu starni mania puternicului Hantu Raya i se ofera la intervale bine stabilite Acak, orez galben, oua, carne de pui si o papusa simbolica, uneori si sangele unui animal proaspat sacrificat. 

Merita o mentiune Hantu Kum Kum, a carei legenda proiecteaza o imagine hotarat sinistra: este fantoma unei femei care poarta in brate, ca si cum ar fi un copil, o piatra funerara, tanguindu-se si cerand lapte pentru pruncul sau mort!

Trecem in lumea spaimelor de pe un alt continent, in America de Sud, de unde am selectionat pentru voi legenda Vaduvei Negre, teroarea barbatilor infideli! Inselata de sotul sau, orbita de furie, cea care va deveni La Viuda Negra alege sa-si vanda sufletul diavolului, pentru a-si dezlantui eterna razbunare nu numai asupra barbatului de care era indragostita, ci impotriva tuturor celor care isi “incornorau” iubitele! Vaduva le iese in drum barbatilor care calatoresc singuri- cei care sunt tentati sa-i priveasca frumosul chip indeaproape vor avea surpriza de a o vedea transformata intr-un craniu de cal in descompunere, cu dintii schimonositi intr-un ranjet care le va ingheta sangele in vine; cei infideli vor muri de groaza, cu ochii larg cascati; iar cei care doar s-au oprit la chemarea sa fara a purta vreo vina vor ramane oricum impotenti tot restul vietii!

Ha! Cu speranta ca v-am ingrozit suficient pentru a nu va lasa sa ignorati noaptea de Halloween, va salut acum pana la viitoarea intalnire, in favoarea unei pasnice indeletniciri de sculptat dovleci- lanterna. Have a Scary Halloween Night!

Va mai amintiti de acele vremuri infricosate cand peretii aveau urechi si transpirau informatii amestecate cu zgura, orice vecin putea fi un informator sinistru, iar libertatea de expresie si libertatea presei erau doar concepte vag pulverizate in constiinta media, ca niste virtuti imposibile?

Insa acum am gasi revoltatoare cenzura, am denunta vehement orice tentativa de a ne impiedica sa afirmam propria opinie, sa comunicam nestingherit, verde-n fata, orice idee care ne reprezinta convingerile. Din nefericire distribuirea acestui fundamental drept al liberei exprimari nu este uniforma. Ba chiar asumarea a ceea ce universal a devenit free speech iti poate pune de multe ori viata in pericol!

Farida Nekzad este editor la Pajhwok Afghan News, si este perfect constienta ca misiunea sa jurnalistica de a atrage atentia asupra lipsei drepturilor femeii, asupra agresiunilor, violurilor si mariajelor fortate, a rapirilor si razbunarilor tribale carora le cad victime fapturi nevinovate, o expune zilnic unor riscuri mortale.

Rezista amenintarilor, tentativelor de josnica intimidare, ba chiar se salveaza de la o incercare de sechestru aruncandu-se dintr-o masina in mers. In tot acest timp isi continua lupta impotriva discriminarii feminine, denuntand catering-ul de minore de 11-12 ani catre barbati varstnici, si tratamentul abuziv la care sunt supuse. A fost nevoita sa-si conduca pe ultimul drum colege jurnaliste care pana si intr-o societate post-Taliban indraznisera prea mult, cu dezvaluiri catre presa internationala care le-au condamnat ulterior la moarte.

Este incredibila asprimea cu care societatea sanctioneaza inca- si incearca prompt sa inabuse- vocile care reclama egalitatea in drepturi pentru femei: un alt jurnalist afgan, Perwiz Kambaksh, a fost arestat in 2007 cu acuzatia de a fi descarcat de pe Internet material legat de rolul femeii in societatea islamica, material ce vine considerat sursa de blasfemie. Studentul jurnalist la universitatea din Balkh- oras antic pe tarmurile fluviului Amu Darya (Oxus), odinioara cetate islamica linistita si toleranta, bogata in temple budiste si zoroastriene, ba chiar si o catedrala nestoriana, cu o comunitate variata traind in armonie - este condamnat dupa o deliberare rapida la moarte.

Abia saptamana trecuta, in urma apelului si eforturilor facute de fratele sau, Yaqub Ibrahimi, la randul sau jurnalist de profesie, care a denuntat falsele acuzatii si a cerut sprijinul comunitatii internationale, pedeapsa tanarului reporter a fost redusa la 20 de ani de inchisoare!

Iar in Iran, pe data de 15 octombrie a acestui an, Esha Momeni, studenta a universitatii din Northridge, California, si activista pentru drepturile femeii, aflata in Iran pentru o serie de interviuri si documentare cu membrii Campaniei pentru Egalitatea Femeii din Teheran, a fost arestata de politia rutiera (!) - care insa a escortat-o apoi acasa, perchezitionand apartamentul si confiscandu-i computerul; precum si orice inregistrare pentru teza asupra miscarii de emancipare a femeilor iraniene! Momentan este retinuta, spre disperarea parintilor si colaboratorilor- care nu mai au nici o veste despre ea, cu scuza “investigatie in curs”- in inchisoarea Evin, institutie de sumbra reputatie.

(am citit de curand studiul jurnalistei Azadeh Azad al acestei inchisori a “iubirii”- evin este un cuvant de origine kurda care inseamna dragoste, exact opusul tratamentului rezervat prizonierilor, dupa marturia sa din 1993: cel mai mult m-a impresionat faptul ca detinutele, tratate oricum cu nepasare si brutalitate, erau fortate cu fiecare masa, chiar si de paine cu ceai, la ingestia unei absurde cantitati de camfor, cu scopul de a le calma agresivitatea si “adormi” impulsurile sexuale. Substanta alba cu miros intens, coplesitor pana a deveni gretos, le otravea lent organismul, umflandu-le pleoapele, uscandu-le buzele in cruste albicioase, inecandu-le gatlejurile: de multe ori cu vocea pierita, unele prizoniere ramaneau permanent letargice si confuze, cu bizara consolare a drogului care le facea sa uite abuzurile si dezumanizarea!)

Fac aici o paranteza, iesind din cadrul restrictiilor societatii islamice traditionale vizavi de status-ul femeii, pentru un popas temporar in plina mentalitate romaneasca. E vorba de dezbaterea extrem de interesanta lansata de Evenimentul Zilei, adresata cititorului cu provocarea “Cum reactionezi cand vezi o femeie agresata pe strada?”. Pe langa comentarii civilizate, dilema celei mai corecte reactii civice sau pur si simplu confesiunile celor care au fost implicati intr-un astfel de incident…mergeti sa cititi cum poate degenera o discutie care se vrea constructiva! Cum barbati (sau caricaturi frustrate de barbati!) pot gasi o justificare violentei impotriva femeilor sau hartuirii sexuale- exemplul strigator la cer “daca voi femeile v-ati imbraca mai decent nimeni nu v-ar mai pipai pe strada!” (!!!)

La sfarsitul anilor ‘80 aparitia cartii “Nu fara fiica mea” (Betty Mahmoody), si mai apoi filmul Hollywood-made cu acelasi nume, iesit in salile de cinema in contextul nefericit al razboiului din Golf din 1991, a propagat un mesaj de avertizare -nu tocmai politically-correct, facandu-se vinovat de multe exagerari- pentru orice femeie occidentala care-si unise viata cu un barbat oriental.

Femeile intr-o astfel de relatie au simtit brusc cum se naste un sambure de indoiala; prietene de familie care citisera cartea au inceput sa se alarmeze pentru posibila soarta a cunostintei lor, “capturata” intr-un astfel de mariaj; orice calatorie alaturi de sot in tara matrice, inapoi in sanul comunitatii musulmane, devine puternic descurajata. Cartea va fi, evident, interzisa in Iran.

(Pe scurt, protagonista cartii- si autoarea, Betty, traieste o viata de familie implinita in Michigan, alaturi de sotul sau iranian, doctorul Sayyed Mahmoody, si fiica lor Mahtob. Totul se schimba in momentul in care doctorul isi duce sotia si fiica la Teheran, cu scuza de a-si vizita rudele- si aici iese la suprafata partea cumplita a firii sale, acea latura ramasa latenta in Occident, la adapost de porniri fundamentaliste si traditionalism obscur. Decide sa ramana definitiv in patrie, sechestrandu-si sotia si fiica, practic prizoniere in casa sub scrutinul constant al rudelor ostile; cu pasapoartele retinute de catre Mahmoody, decazuta din drepturile de parinte, Betty va reusi abia dupa 18 luni de chinuri si abuzuri sa scape din inchisoarea domestica, evadand impreuna cu Mahtob prin frontiera turca…).

Infinit mai dramatica este povestea Sorayei M, ilustrata intai in romanul “The Stoning of Soraya M.” al jurnalistului Freidoune Sahebjam (1994), si acum, in 2008, prin filmul omonim in regia lui Cyrus Nowrasteh, cu participarea actritei iraniene Shohreh Aghdashloo, al carui talent si magnetism exotic i-au adus si o nominalizare la Oscar; si a actorului Jim Caviezel (vi-l amintiti desigur in rolul lui Iisus Hristos in filmul lui Mel Gibson, “The Passion of Christ”!).

Ne aflam in anul 1986, in plina era Khomeini, Hazrate Emam- imamul care a condus Revolutia Iraniana din 1979. Instaurarea Republicii Islamice in Iran a insemnat si revenirea dominatiei patriarhale, autoritatea masculina deplina in cadrul familiei: doar barbatul avea dreptul de a cere divort, in urma caruia ii revenea custodia exclusiva a copiilor (!); poligamia capata avant, si ceea ce este mai grav, in cazul in care barbatul ajungea sa-si omoare nevasta, pe motiv de nesupunere, sau o fiica pentru comportament “indecent”, avea sanse mari sa scape nepedepsit!

In schimb femeile, doar mergand pe strada, se puteau foarte usor incadra intr-o serie de infractiuni punibile de la amenzi pana la biciuirea publica, sau chiar inchisoare.

Era suficienta purtarea inadecvata a uniformei Republicii Islamice- rupush si rusari, pelerina si valul de fixat pe crestet, pe care femeile le puteau imbraca ca alternativa pentru chador- asa numitele cazuri de badhejabi- ca femeile sa fie admonestate sau mai mult, arestate de catre brigazile de mentinere a moralitatii, Monkerat, si mai ales de catre sinistrele patrule feminine imbracate in negru si valuite din cap pana in picioare, cunoscute drept “Zeynabiyoun Qezelbash”, Sisters of Zeinab.

Ceea ce mi s-a parut incredibil citind despre aplicarea legii islamice in timpul regimului lui Khomeini era ca “justitia” arata mai multa indulgenta in cazul femeilor acuzate de o infractiune fara implicatii sexuale (furt, trafic de narcotice,etc)- rezervand in schimb pedepse extrem de aspre  celor care se faceau vinovate de adulter, prostitutie, sau trafic de femei (cele care procurau fete pentru a le introduce in circuitul consumatorilor de placeri platite). Inchisorile gemeau de copile violate si adolescente insarcinate, retinute pentru “adulter”, in timp ce agresorii lor se plimbau in libertate! 

Ca urmare a legilor draconice in cazul infractiunilor de natura sexuala, erau in primul rand femeile cele care cadeau victima sinistrei executii prin lovituri cu pietre: de multe ori bietele femei erau analfabete si puteau “semna” o confesiune fara a avea alaturi un reprezentant legal! Legea stipuleaza si diferenta intre executarea unui barbat si cea a unei femei- barbatul trebuie ingropat in pamant pana la talie, si apoi tintit cu pietre, iar femeile pana deasupra pieptului!    

In septembrie 1979 imamul Khomeini a acordat un rar interviu jurnalistei italiene Oriana Fallaci, obligata ca pentru intalnirea cu noul lider al Iranului sa poarte ea insasi un chador (pe care spre final, intr-un episod controversat, curajoasa Fallaci il leapada sfidator in fata lui Khomeini!). Imamul evita insa sa clarifice situatiile tensionate care inaugurasera instaurarea noii ere islamice, precum uciderea cu pietre a unei femei insarcinate si condamnarea amantului sau la doar 100 de lovituri de bici, sau cazuri de tortura si tratamente degradante in inchisorile pentru femei!

Fimul despre care am ales sa va vorbesc- cu o mica paranteza a contextului istoric si social- reconstruieste tragedia Sorayei, al carui sot, Ali, vrea sa se descotoroseasca de mama celor 9 copii ai sai pentru a se putea recasatori cu o fata de 14 ani. Nu isi poate permite sa intretina doua neveste, asa ca trebuie sa obtina neaparat divortul de Soraya. Femeie docila si supusa, tolerand de-a lungul timpului batai, dispret si gustul sotului pentru prostituate, fara a se plange vreodata de nimic, de data aceasta Soraya se opune divortului din motive economice (sotul ar fi lasat-o in strada), provocand astfel furia oarba a lui Ali, care conspira cu mullah-ul local sa o acuze de infidelitate.

Oribila inscenare face ca o neputincioasa, pierita Soraya sa se regaseasca in fata tribunalului improvizat al satului; epuizata de o viata de batjocura si greutati, cu chipul impietrit de suferinte, femeia nu se poate apara, iar tacerea sa e interpretata drept marturisirea pacatului si incuviintarea soartei. E condamnata la moarte in aceeasi zi.

Bestia Ali isi savureaza succesul, e usurat ca si cum i-ar fi fost ridicata o mare povara de pe umeri; iar satenii se veselesc, il bat complice cu palma pe spate, si se grabesc spre locul executiei, in cantari grotesti, blestemand si scuipand femeia pe care au stiut-o dintotdeauna in sat, pe care au vazut-o crescand. Acum e doar o adulterina care merita sa moara.

Oribila traditie cere ca tatal femeii pacatoase, alaturi de sotul inselat si de fiii lor, sa arunce primele pietre catre trupul fara aparare. “Un freamat de placere si bucurie traversa multimea atunci cand dupa primele pietre se vazu sange”, ne spune cartea. Satenii sunt multumiti, doar s-a facut dreptate, onoarea familiei e restabilita…Soraya intampina astfel moartea intr-o cumplita agonie, pamantul arid absoarbe degraba sangele din trupul neinsufletit, vrand parca sa stearga vinovatele urme, sa o faca cumva cat mai rapid uitata…

Insa povestea ei ramane dovada, martiriul nevinovatiei sale ni se transmite, ne vorbeste despre suferinta sa, printr-o carte memorabila si un film care greu de crezut ca va lasa pe cineva insensibil, fie si pentru cateva clipe de reflectie…