Odata trecuta spaima cu Mister “sters” razant de o petarda asurzitoare in timpul meciului Tawoon- Al Nasr (pentru cei care cred ca meseria de antrenor nu comporta riscuri…puteti vedea video aici: http://www.youtube.com/watch?v=Y4JhHC3QaLE), avand deja depasit cu succes perioada de acomodare in noua noastra viata (a se citi indeosebi pentru Baby Sami cea poznasa, Mama Superficiala & Mr. sunt doar veterani in ridicarea cortului -ca militarii din Legiunea Straina- pe diverse meridiene!)…am revenit cu un prim reportaj local din Regatul Saudit. 

Zile lungi potopite de soare, cu innorari fugare care puteau doar prevesti o furtuna de nisip, o involburare rosietica la orizont, ramasa insa o amenintare departata. Impactul intial in temperatura zilnica de 45′ iti dadea senzatia ca iti sufla in fata un uscator de par…sau ca respiri aerul care iese pe cealalta parte a unui aparat de aer conditionat. In schimb acum, dupa aproape 2 saptamani, ne miscam in largul nostru in clima arida, fara umezeala suparatoare a Golfului- caldura uscata de desert, ba chiar eu in abaya mea neagra merg la cumparaturi si sub soarele din miezul zilei, cu capul acoperit fireste, intelegand mai mult ca niciodata de ce orientalii infrunta caldura cu trupul acoperit.  

Sunt ultimele zile de Ramadan- in functie de Luna Noua se va incheia in jur de 11 septembrie (blogurile internationale vuiesc despre data semnificativa in care musulmanii vor sarbatori anul acesta Eid-ul pe teritoriul Statelor Unite, o controversata coincidenta de evenimente “contrastante”!). A trecut o luna in care am experimantat un ritm cotidian aparte, ce se dezlantuie odata cu inserarea: ganditi-va la cumparaturi dupa miezul noptii, cu un trafic de ora de varf in New York, cine tarzii la lumina lampioanelor arabe multicolore, fiecare dimineata ca o duminica, strazile pustii si locuitorii dormitand, amieze tacute care sub lumina orbitoare fac din oras un peisaj lunar…

Desigur pentru cine se aventureaza in timpul zilei este interzis sa bei si sa mananci pe strada sau sa fumezi, din respect pentru toti cei care tin postul Ramadanului. Lumea pare complet absorbita si concentrata asupra acestui moment intens de voluntar sacrificiu, postul negru, pentru a se simti mai puri si mai sinceri in devotamentul fata de Dumnezeu. 

Ca buni sot si sotie, eu si Mister ne luam ramas bun in fiecare seara la ora 20, cand pleaca la antrenament, cu un dragastos “Ne vedem maine” (!!!)- pentru ca pe timp de Ramadan antrenamentul este programat pentru ora 22.30, dupa intreruperea postului si rugaciunea de seara; asta inseamna ca sesiunea se termina dupa miezul noptii, cu reintoarcerea acasa spre doua dimineata, ora la care eu si Baby Sami dormim duse…iar Mister noctambul paseste tiptil, dupa regula de fier “sa intri ca o fantoma!”. O singura data am fortat o intalnire conjugala dupa “ora spiritelor”, pentru ca bausem o cantitate alarmanta de ceai arabesc cu frunze de menta si seminte de cardamom (hil-ul care da aroma intens parfumata si cafelei)…licoare vinovata de cea mai teribila insomnie de care imi aduc aminte!

Totodata incercam sa tinem pasul cu orele de deschidere mai ciudate ale magazinelor unde ne facem aprovizionarea, in marea majoritate deschise intre 12 si 15.30, ca apoi sa redeschida dupa ora 21 (pana tarziu in noapte, evident); nu stiu cum se face ca ajungem mai mereu pe fuga, aruncand diverse in cosul de cumparaturi, pana cand vocea din difuzoare indeamna clientii sa-si achite cumparaturile, doar in afara Ramadanului pot astepta in interiorul magazinului inchis cei care nu se indreapta catre moschee sau salile de rugaciune. Acum insa, odata ce se aude chemarea la rugaciunea de dupa-amiaza (Salat az-Zuhr), practic toti ‘negustorii’ inchid obloanele, iar credinciosii isi pregatesc covorasele pe care sa ingenuncheze catre Mecca.

Un moment special care l-am putut impartasi pe timp de Ramadan este intreruperea postului la apusul soarelui- un ritual aparte pentru orice musulman care intru credinta a ales sa simta arsura setei si coltii foamei pentru o zi intreaga. De aceea primele inghitituri dupa lunga privatiune se fac cu evlavie si cumpatare, dupa invatamintele Profetului: “este indestulator pentru un om sa aiba parte de luqaimat (intre trei si noua imbucaturi), care sa-l ajute sa-si indrepte spatele, iar daca este nevoie de mai mult- atunci o treime mancare, o treime apa si o treime aer!” In acest spirit al puritatii, dupa du’a inchinata lui Allah, in care credinciosul se poate ruga pentru marinimie cereasca in viata pamanteasca si in cea de dupa, postul se intrerupe cu dulceata a trei curmale (tamr) si sorbind apa care sa potoleasca in sfarsit setea unei lungi zile fierbinti.

Cele mai cautate fructe ale palmierului “arborele vietii” sunt asa-numitele “Curmale ale Profetului”- curmalele Ajwat din Medina, sau cele renumite pentru dulceata lor special aromata, curmalele aurii din oaza Qassim. Sa musti din pulpa densa, zaharisita, a unui astfel de fruct, mic calup de miere bruna, inchide in sine un strop de visare: imi era de-ajuns copil fiind sa gust din exotica boaba- de forma unei bucatele de lut pe care ai strange-o in podul palmei- si imaginatia isi lua zborul, in oaze cu beduini, camile la umbra palmierilor, printese arabe cu ochi magic conturati cu khol.

Obisnuinta face ca in intreruperea postului sa se serveasca impreuna cu curmale sau dulciuri (knafeh sau qataif, cum a mentionat o cititoare de-a mea!) fie un racoritor laban rece (iaurt special savurat in bucataria araba), fie o qahwa (cafea) intaritoare, desigur cu cardamom si cateodata sofran. Traditia saudita intervine pentru ultima masa inainte de rasaritul soarelui, suhur, un mic dejun abundent, cand o varianta mult-iubita este Saudi Kabsa, pui cu orez basmati intr-un curcubeu de arome si condimente: scortisoara si cardamom, stafide si migdale, ginger si cuisoare, ba chiar si “scoarta” rasa de la black lime (cunoscuta si sub numele de Omani, Noomi Basra, Loomi)- lamai fierte in apa cu sare si lasate apoi sa se usuce la soare pana cand devin negre ca niste taciuni porosi:

Cu sarbatoarea de Eid vor veni mese festive, focuri de artificii, schimburi de cadouri intre cei dragi…si pentru cele cateva zile libere se pleaca in vacanta la Jeddah, la Marea Rosie, sau la Dammam, scaldat de apele limpezi si calde ale Golfului; pentru o distractie mai lipsita de restrictii tinerii si rezidentii expat se imbarca la un zbor de doar 45′ din Riyadh pana in Bahrein (cluburi, bauturi alcoolice, liber la flirt!)…Cel mai probabil familia Z. isi va petrece Eid-ul delectandu-ne cu o masa traditionala Saudi, intre o plimbare in brate cu Sami si o baie in piscina, una dintre marile placeri ale nastrusnicei noastre creaturi!

De cand suntem aici am cam pierdut notiunea conventionala a zilelor de “acasa”- avand in vedere ca aici de joi incepe weekend-ul iar vineri- Jumaa- este ziua sfanta a musulmanilor si ziua libera a tuturor, sambata si duminica fiind obisnuite zile lucratoare. Azi fiind totusi “duminica noastra” mi-am stabilit deja un pelerinaj saptamanal la Jarir Bookstore- pentru aprovizionarea cu carti, reviste arabe (cele libaneze de moda sunt senzationale!) si babybooks…precum si un popas la uriasul Toys’R'Us din apropiere pentru a surprinde fetisoara incantata a fetitei noastre cand da ochii cu o noua jucarie. Exact, nu ne lipseste nimic!

Pe curand, desigur cu poze din noua noastra locatie…si prima mea iesire in lume cu portul modestiei islamice- abaya si tarha- usoara stangacie initiala, apoi senzatia de protectie care o ofera, misterul privirii intense a femeii arabe din spatele niqab-ului, elemente care mie personal imi intaresc convingerea ca traim un privilegiu experimentand traiul in Regatul Saudit. Nu la indemana oricui, si nu pentru cei care nu vor sa priveasca dincolo de stereotipuri, catre adevarata anima araba. Eid Mubarak!

Ziua in care Baby Sami a implinit 9 luni a fost o zi istorica pentru Superficiala, ziua in care ne-am luat zborul catre Arabia Saudita,  capitala Riyadh, caminul nostru pentru cine stie cat timp de-acum inainte. Calatorie inaripata care mi-a infierbantat demult imaginatia, posedata dupa cum stiti de atractia lumii arabe- si din momentul in care sub noi au inceput sa se astearna, rosietice si nesfarsite, nisipurile desertului Nafud, premergatoare imensului pustiu Rub’ Al-Khali, inima mi-a batut mai tare cu emotia anticipatiei! In sfarsit (parca era sa spun…acasa!) 

Nimic pe lume nu este intamplator- si se pare ca numele arab al fetitei noastre ne-a adus noroc, purtand in sine chemarea Orientului-dupa 3 ani de cand ne-am despartit de Emiratele Arabe Unite iata-ne din nou in Peninsula Araba…de asta data in Regatul Arabiei Saudite. Doar cititorii mei fideli imi pot intelege entuziasmul cu care ma imbarc in aceasta noua aventura- cred ca de cand a luat nastere acest blog putine au fost articolele din care sa nu transpara fascinatia mea absoluta, setea mea de Orient ca un spatiu al promisiunilor ultime, al unei visari nemarginite.

Sotul meu ne-a asteptat la aeroport surazator, cu doua abaya (pentru mine si pentru mama mea care ne-a insotit), a mea comandata special cu o broderie superba pe maneci…desigur cu motive pe culoarea MOV (s-ar putea spune personalizata ‘Superficiala’!). Stie deja Mr. Z cum sa se prezinte! Imbracand pentru prima data acest mantou-pelerina din matase neagra, surprinzator de fina si racoroasa, m-am simtit numaidecat in largul meu, oarecum la adapost de priviri curioase (am fi fost singurele femei din aeroport fara portul traditional islamic!). Nici vorba de ‘povara’ valului, de cum am pus piciorul pe pamant saudit a fost cel mai natural gest cu putinta (asta pentru cei care acasa imi deplangeau soarta “vai, o sa umbli imbrobodita in negru sufocant”)

 A fost amuzanta intalnirea dintre mine si Mister- nici macar nu ne-am atins mainile sau sarutat pe obraz- fiind in public, si tinand seama ca astfel de manifestari nu sunt contemplate intr-o tara musulmana, cel putin intre un barbat si o femeie (barbatii se pot pupa pe obraz de cateva ori, sau atinge varful nasului drept salut)- ci pur si simplu i-am “pasat-o” in brate pe Samira, care deja intindea manutele catre taticul sau cu ochisorii mariti de bucurie! Bun venit, familia reunita in sfarsit!

In drum spre casa am devorat din priviri peisajul vast, deschis ca o poarta fierbinte catre un plan arid, tremurator in aerul incins, cu case albe joase, moschei si palate langa constructii futuristice- o ora tacuta, ultimele clipe ale zilei de post in Ramadan inainte de apusul soarelui, cu chemarea la rugaciune- Salatu-l Magrib si apoi cina festiva de Iftar, casele umplandu-se de oaspeti, restaurantele si centrele comerciale gemand de lume pana tarziu in noapte, un microcosm in fierbere, urmand un ritual nocturn fascinant.

Iata-ne si acasa, desigur intr-un complex de vile pentru “expat” (straini stabiliti aici din toate colturile lumii!), cu denumirea generica de “compound”, structuri pe care eu il prefer sa le poreclesc “tava cu biscuiti’- casele, de culoarea nisipului, sunt dispuse precum prajiturele care stau la copt in cuptor- intre ele mici gradini si petece de umbra oferite de palmieri, cate o piscina la tot pasul, culminand cu bazinul enorm din centru, piscina cu valuri artificiale (atat de mari incat ar pune pe ganduri si un surfer californian din San Diego!). Restaurant, coffee-shop, sala de fitness, bowling, un mini-market Seven-Eleven (detinut fireste de un pakistanez, ceea ce ma duce zambind cu gandul la Apu din familia Simpson!), zona de joaca pentru copii…tot ce iti poate trebui pentru o sedere confortabila. Acces restrictionat fireste, toti cei care intra sau ies din compound sunt permanent controlati la checkpoint, masinile deschid capota si portbagajul, sunt verificate amanuntit. Oricum aici te simti pretutindeni in siguranta, indiferent ce viziune ar putea avea necunoscatorii tematori de state arabe.

Ajungand la ceas de seara, cu dogoarea potolindu-se treptat, am revazut de ce pentru mine acesta era un moment mult-pretuit in amintire: o lumina rozalie filtrata de cerul in amurg imbraca linistea profunda (e straniu, dar amuteste orice zgomot!), chipuri si locuri si case par unse cu sirop de trandafiri! Din tarii coboara parca ireal vocea muezzinului, propagandu-se pana in cel mai ascuns cotlon cu chemarea la rugaciune, dandu-ti fiori intr-o atmosfera unica, ca un poem in sine. (Evident, latura mea romantica prospera aici!)

Va imaginati ca de-abia astept sa explorez orasul, sa deprind obiceiurile locale, sa savurez delicii din bucataria saudita…si sa va tin la curent cu acomodarea noastra in noua viata, intr-un loc atat de aparte, unde fiecare zi imi aduce o satisfactie speciala. Voi trai o continua experimentare! Mi-am propus si sa iau lectii de araba dialectala cu o doamna binevoitoare de aici, eu venind cu un bagaj cam ruginit din anii facultatii de araba literara…impracticabila in viata de zi cu zi. Va imaginati o Superficiala in fibrilatie in aceste zile, cu Sami ca o liana “agatatoare” care nu-si slabeste o secunda mamica…mirata de ce o vede cu ochii sclipitori ca niciodata…Suntem in Arabia Saudita fata mamei, e nemaipomenit!

Este adevarat, public pozele la aproape 3 luni dupa eveniment, poate asteptand intr-un fel sa “paleasca” interesul presei pentru a mai fi publicate pe undeva- aici pe Superficiala cred eu ca s-a format de ceva vreme un grup de cititori care ne urmaresc pur si simplu cu un strop de afectiune si familiaritate, si acest mini-album virtual este pentru ei! Totodata, cum v-am marturisit, am fost plecata din tara si abia am intrat in posesia fotografiilor…le-am selectionat si iata-le…cu drag!

(more…)

Chiar daca nu v-am mai scris de multa vreme, m-am regasit de multe ori meditand la multitidinea de subiecte pe care le-as fi asternut pe Superficiala, in vremuri in care orice tasnire de inspiratie era rapid canalizata si fructificata aici pe blog. Si nu incetez sa imi repet promisiunea de a reincepe in forta in luna august, luna in care mi se implineste visul de a trai in lumea araba, leaganul expansiunii islamice- ceea ce astazi este Arabia Saudita. (mai multe detalii in articolele viitoare…)

Deocamdata sunt in “carca” cu Baby Sami pe urmele taticului aflat in cantonament, in splendoarea racoroasa a muntilor Dolomiti, intre culmile stancoase si pajistile alpine instelate de flori ale masivului Sciliar. Suntem oaspetii unui burg medieval, antic ancorat in istorie, cu fortarete romane si castele care reflecta sobrietatea cavalereasca a unor timpuri apuse, marcata de un profund spirit religios. Credinta lor nestramutata de secole se regaseste in insufletirea cu care, de la cei mai tineri pana la cei mai varstnici, localnicii se aduna la slujba de duminica in piata centrala din Castelrotto (Kastelruth), in peretii caselor pictati cu motive biblice, si mai ales in capelele care ti se revela surprinzator la o plimbare pe munte, ascunse in paduri, cu sculpturi in stil naiv simbolizand episoade de capetenie din Noul si Vechiul Testament.

Turnul cu clopotnita din Kraus Platz, centrul “targului”, loc de intalnire pentru enoriasi la slujba de duminica:

Omagiu traditiei, foarte pretuita prin aceste parti- localnicii se imbraca de sarbatoare, barbatii cu faimosii Lederhosen (pantaloni de piele) iar femeile in tinuta tipica tiroleza, numita Dirndl, in culori atragatoare si broderii minutioase. Am cerut permisiunea doamnei de a o fotografia, impresionata de naturaletea tinereasca si mandria cu care isi purta rochia de duminica:

Tinutul este vestit si pentru legendele cu vrajitoare, care transforma orice plimbare prin padure intr-un fel de expeditie sinistra Blair Witch (amatorii genului horror stiu!)…Calaretele pe matura sunt celebrate intr-un fel de Halloween estival in serate pline de muzica, improvizatii teatrale, copii in costumatii “infricosatoare”, un car alegoric cu alai de nasuri coroiate, negi si mantii negre-”Hexen”(vrajitoare), care invaluite de un nor de pucioasa prepara licori magice intr-un cazan in fierbere…si competitii gastronomice pentru “cel mai lung strudel” (desertul prin excelenta!)- HexenNacht- Noaptea Vrajitoarelor:

“HexenNachte” sunt si ocazie pentru localnici de a-si demonstra maiestria cu instrumente de suflat al caror sunet ar fi menit sa alunge vrajitoarele malefice- poza, desigur, cu acest soi de “bucium”:

Si pentru ca sa tii pasul cu Samira noastra de opt luni iti trebuie forte olimpice (de multe ori ma gandesc ca parca ii dau Red Bull cu vreo 3 shot-uri de espresso in biberon, si nu dulcele laptic “linistitor”…dar mai bine asa, o bebelusa vivace!) nu m-am dat indarat de la bunatatile bucatariei dolomitice, o fuziune savuroasa intre preparate italiene si speciialitati austriace-paste delicioase, Knödel (Canederli in italiana) cu umplutura de spanac si Speck, delicios prosciutto originar in Alto Adige, afumat cu lemn de pin si ienupar, sau Schlützkrapfen, un fel de ravioli umpluti cu branza ricotta si ierburi aromatice, serviti in unt topit cu nuca. Unica este si Terlaner Weinsuppe- o supa preparata cu vin alb din zona Tirol, servita cu crostini (paine prajita) pe care se presara scortisoara! 

La capitolul dulciuri am o slabiciune gurmanda pentru Kaiserschmarrn, un munte din bucatele aurii de aluat dulce prajit, cu multe oua si stafide, tavalite pin zahar pudra si servite cu dulceata din fructe de padure, pansament ideal pentru foamea de lup care te loveste dupa drumetiile alpine. Notabila compozitia romantic-delicioasa Heiße Liebe (iubire fierbinte), cupa de fragi calde acoperite de inghetata de vanilie si Schlagsahne (frisca)…Ah.

Dupa “istoricul locului” cu care cred ca v-am obisnuit la fiecare calatorie de-a mea…va invit la un film de “diapozitive” cu ispravile familiei Zenga- l-am prins si pe Mister in ziua libera de la antrenamente…si l-am urcat pe un bidiviu alb ca din povesti…!

…click aici pentru mai multe poze:

(more…)

Daca anul trecut pe vremea asta Baby Sami traversa oceanul impreuna cu parintii sai…in burtica mamei, pentru o vacanta in Miami…de data aceasta dupa botezul micutei si cununia noastra am impachetat strictul necesar (al nostru si mai ales trusoul scumpetei) in vreo 3 camioane plus portbagajul ticsit al masinii noastre, fiind un fel de “Nita Pitpalac prin Europa” modern (nu stiu cine isi mai aduce aminte de aceasta lectura comica vintage)…si am purces catre litoralul Marii Negre, cu care marturisesc ca nu ma mai intalnisem de ani buni. Pentru Sami revederea cu marea era una cat se poate de fireasca, sicilianca noastra fiind nascuta -amintesc- pe tarmul Mediteranei in Palermo, acolo unde si-a petrecut totodata primele doua luni din (deja) nomadica sa existenta!

E usor odata ajunsa in Mamaia sa calatoresc rapid inapoi in timp la verile copilariei: ajuta farmecul usor decrepit al hotelurilor “istorice”, reconditionate acum ce-i drept, dar asupra carora in imaginatia mea e de nesters alura din trecut: ca intiparita pe o vedere ingalbenita, imaginea litoralului “comunist” modest, paradisul familistului disciplinat cu distractie moderata, lungi plimbari pe faleza cu copiii, mancarea fada ca de cantina in restaurantele in care domnea un miros persistent de tochitura dobrogeana sau ciorbe acre à la grec- si marea, unica mare care se arata pe-atunci copilariei insetate- cateodata, cu noroc, limpede si racoroasa, insa de multe ori mohorata si tulbure, ca o supa organica in care clocoteau alge si meduze…

Si totusi sunt amintiri de o dulceata difuza: plaja cu barcute pentru poza-suvenir si mingi colorate, pe care iti asterneai teritorial prosopul (doar nu exista plaja privata cu sezlonguri!), familii intregi care se ungeau reciproc cu faimosul namol terapeutic de ghiol, insistand temeinic asupra incheieturilor, aratand ca iesiti dintr-o mina de carbune- capul familiei, bine “smolit”, intr-un slip inghinal anii ‘70 desfacand o bere; vanzatorii ambulanti vociferand obiecte ale dorintei sub forma acadelelor vargate alb si roz care ti se lipeau de dinti, coliere din scoici si moment hilar cu nelipsita “aspra de baie”; si-apoi mai erau serile cu vata de zahar in Luna Park sau la mini-golf, plimbarile cu bicicleta rosie dubla cu cosulet pentru copii, cinema-ul in aer liber sau spectacolele de comedie; faimosul club de noapte “Melody” si legendele cu balerine ce circulau in jurul sau: concediul inainte de ‘89!

Vad acum terase si restaurante in care esti invitat cu un zambet si o privire imbietoare, serviciile mult imbunatatite- si-mi vine in minte “chelnerul de cooperativa”, ospatarul ursuz de odinioara, cel cu uniforma unsuroasa si “ochiul de peste”: cu care te masura din cap pana-n picioare sa adulmece-vulpoi ce soi de client esti, daca meriti osteneala; apa gazoasa, vinul cu gust de dop de pluta si un melancolic “salau Meuniere” la lumina felinarelor reci de care se stingeau cu un sfarait fluturi de noapte…Pizza proletara ca un disc din miez de paine uscata pe margini, uns cu sos de rosii sau ketchup, cu cativa fulgi de cascaval ras, intins ca guma de mestecat; inghetata “Polar”- “pachetelul de unt” sau vafele moi, onctuoase, cu care sa te racoresti de fierbinteala zilei de plaja…

Este in continuare emblematic si misterios Cazinoul din Mamaia, pare ca decupat dintr-o alta dimensiune pe promenada zgomotoasa cu restaurante si magazine cu articole de plaja si jucarii chinezesti- ar putea fi foarte bine un turn cu ceas secular, o sculptura in sare marina sau o catedrala gotica desacralizata- atat de solemn si vetust vegheaza-simbol in centrul statiunii: am senzatia ca trecand pe sub porticul sau, catre plaja intunecata, ma voi intoarce de-adevaratelea in timp, sa pasesc pe digul cenusiu ce intrerupe continuum-ul inspumat al valurilor, inaintand in mare ca o limba de ciment; si acolo, in vuietul surd si aerul sarat, sa schimb unul dintre primele saruturi nevinovate ale adolescentei…

Am gustat pe deplin litoralul romanesc, va voi mira pe multi oare, pe de-o parte retraind fragmente din copilarie, pe de alta aratandu-i sotului meu o vacanta pitoreasca cu placeri simple: ne-am delectat cu hamsii prajite cu mujdei si mamaliguta, saramura de crap, calcan proaspat…si placinta dobrogeana, ciorba de peste; ne-am plimbat cu fetita noastra ochioasa si curioasa din zori pana la apusul soarelui, “socializand” cu alti bebelusi; ah, si in sfarsit in prima zi de ploaie am reusit sa-mi rezerv un moment in care sa va scriu pe blog!

Stiti, eu sunt omul care nu refuza nimic- din ceea ce se vinde la noi pe plaja- cosulete cu zmeura, pufuleti, gogosi calde, cochilii si stelute de mare, jucarii, brichete chiar daca nu fumez-mi se intampla ocazional sa cumpar, fiindu-mi mila intr-un fel de cei care cutreiera in lung si-n lat faleza pe o caldura naucitoare, tarandu-si de multe ori dupa ei copiii; insa nu m-as fi asteptat ca in miezul zilei, pe plaja aproape pustie, sa ni se propuna “Hai sefu’, o manea, o lautareasca de suflet, o cantoneta italiana, ce vrei tu!”, din partea unui cetatean cu acordeonul sprijinit falnic pe pantec, gata sa incinga o petrecere de taraf pe loc- si in urmare indignat ca nu suntem mai receptivi la momentul sau artistic, oarecum bruiat de tipete de albatrosi. Litoralul romanesc, plaja tuturor posibilitatilor!

Ok, inca astept pozele de la botez (cea mai frumoasa selectie!) si le voi asterne cat mai frumos aici pe Superficiala. Pe curand dragii mei, nu v-am uitat!

Dupa cinci ani de cand eu si Mister ne-am unit destinele, casatorindu-ne la Bucuresti in amurgul straniu al despartirii de Steaua, si imbarcandu-ne fara stirea noastra la ani de aventura in diverse tari cu nepretuite experiente, iata-ne din nou aici acasa, in pragul minunatei ocazii de a ne boteza rotofeiul fruct al iubirii: simpatica Sami care pe 19 mai implineste sase luni!

Pentru reintoarcerea acasa am visat un botez traditional, crestinarea fetitei noastre Samira intr-o bisericuta undeva la munte, in aerul racoros si tare, unde in loc de forfota Bucurestilor sa se auda doar fosnetul vantului printre brazi sau curgerea unui paraias rece; sa avem parte de o slujba frumoasa, intai cununia noastra religioasa (in sfarsit!) si apoi sa ne vedem micuta cufundata in cristelnita, primind taina sfantului botez dupa ritul nostru ortodox…Bisericuta din sat, cu icoanele sfintilor umbrite de vechime si aurul cu luciu stins, sa fie toata impodobita cu flori in intampinarea noastra, sa miroasa a tamaie si a pagini ingalbenite din Sfintele Scripturi…

Da, si apoi sa sarbatorim pe cinste, cu o masa imbelsugata si muzica saltareata, melodii de chef romanesti si Oldies consacrate; iar pentru desfatarea oaspetilor nostri italieni am pregatit un meniu cu cele mai apreciate delicatese romanesti, vin din podgoriile noastre, momente folclorice cu dansuri populare, hora si “strigaturi”, si o mostra autentica din ceea ce inseamna “a petrece romaneste”, veselia molipsitoare, neobosita, ce ne tine in picioare pana-n zorii zilei!

Apropo de ospatul cu bucate imparatesti- oameni buni, eu ma saturasem sa fiu invitata la nunti si la botezuri si sa supravietuiesc o noapte intreaga cu un cosulet de chifle, dat fiindca “gelatinele”…”spuma de icre in reductie de otet balsamic”…”terina cu sos pesto si muguri de pin” ce mi se perindau in platoul vast de nobil portelan imi inhibau fatal apetitul; dorinta gazdelor de a impresiona printr-un meniu intesat de feluri sofisticate, cu nume greu de pronuntat, coplesea de cele mai multe ori- de fapt calca de-a dreptul in picioare- satisfacerea acelei nevoi primare numita foame (dupa stat doua ore in biserica, dansat, etc), imposibil de potolit cu elaborate bazaconii culinare! Asa ca alergam “rulada cu lemongrass si aroma wasabi” prin farfurie, striveam cu furculita rozalia “mousse de somon cu boabe de rodie pe pat de cracker cu cheddar“, ma intrebam ce misterioase creaturi marine si organe au fost amestecate in blender din  pretioasa cupa Chef’s Surprise…si complotam cu partenerul sa ne oprim in drum spre casa la un kebab!

Asa ca nici urma de snobism gastronomic in meniul nostru, ci numai bunatati genuine alese pe spranceana pentru o satisfactie sincera a palatului: de la “hectare” de gustari ardelenesti la sarmalute si pastrav proaspat de la munte, gratar romanesc, prajituri bune ca de casa…”unse” cu cele mai vestite “licori din crama” dar si cu preferata mea, sampania rosé (daca vreti cu o nuanta de sofisticare dar asa se cere pentru tematica petrecerii in roz-glazura a domnitei Samira!).

Chiar daca as fi invitat cu draga inima intreaga comunitate MOV sa petreaca alaturi de noi, va voi face partasi la eveniment cu cele mai reusite poze, atat cu Superficiala si al sau mire, dar mai ales cu protagonista indiscutabila a momentului, miniDIVA noastra Baby Sami, cu mutrisoarele ei delicioase si tinutele chic, cu care se va perinda gratios ca o craiasa printre invitati!

Cu multa dragoste din partea mea si cu gangurit dulce de la Baby Sami, uram barbatului din viata noastra sa ramana mereu sotul si taticul desavarsit care este, cel ce intotdeauna a pus fericirea noastra pe primul loc, si care ne-a indeplinit orice dorinta chiar inainte de a o infiripa in gand, mai ceva ca jinn-ul din lampa lui Aladin! Pentru ca vedeti voi, la implinirea unei varste atat de importante precum sunt cei cinzeci de ani ai lui Walter, traiti din plin pe creasta valului, ani in care ai cunoscut si glorie si marire si ai simtit ca ai cu adevarat propria soarta in maini, faurind-o exceptional- cred ca a avea in brate un mugur fraged de numai cinci luni iti face sangele sa zvacneasca de bucurie ca cel mai proaspat inceput!

Asa ca Buon Compleanno Coach Z (si bun venit in blogosfera, mai nou sotul meu si-a deschis site-ul www.coachz.it unde da frau liber propriului avant scriitoricesc, lasandu-si cititorii sa descopere o alta latura a personalitatii sale: avem umor, ideile ni se astern limpede si convingator in scris, presarate cu motto-uri din lecturi preferate si ici-colo cu cate un secret tactic din experienta de sportiv si antrenor!)…si de-abia asteptam sa te urmam cu acelasi entuziasm dintotdeauna in noua ta aventura profesionala, care sa fie incununata de victorii! da iubita noastra Baby Sami, sa stii ca sunt oameni nascuti sub o stea norocoasa, care gasesc mereu forta de a o lua de la capat, indiferent de obstacole si momente potrivnice, de cate o cumpana in destin- iar tatal tau este un invingator!

PAZEA, V.I.B. LA ORIZONT! (VERY IMPORTANT BABY)

Este clar ca te simti ca un V.I.B cand la abia cinci luni huzuresti in leaganul luxului (adica in brate la tati sau la mami), si la orice iesire cu caleasca in oras (bidiviii find noi!) esti asaltat de paparazzi- carora le oferi dezinvolta unghiul tau cel mai bun: obrajorul mangaiat de soarele primavaratic si gurita in forma de inimioara, arcuita perfect actoricesc pentru a mima surpriza: “oh, toate aparatele astea foto sunt pentru mine!” Si uite asa Baby Sami se revela drept mini-diva care mormaie de placere cand este coplesita de astfel de atentii galante, fotomodel innascut, cu gratie studiata. Ah, dulcea povara a faimei!

Cum ne-a semnalat simpatica noastra cititoare din Italia, Paula, poze cu VIB-ul nostru au aparut aici:

 http://www.gossipnews.it/paparazzate/lex_portiere_della_nazionale_walter_zenga_a_passeggio_per_milano_con_la_moglie_raluca_e_la_figlia_samira_sperw.html?id=d1a68a9988f274b8454cc9dd96a7b901

Oh, si proaspat aterizati pe meleaguri romanesti (si de altfel proaspat trezita din somn) Baby Sami a aparut aici:

http://www.sport.ro/show/video-de-ce-are-zenga-interzis-la-inter-barca.html?autoplay=true

Salutari si sarutari tuturor mamicilor de pe MOV, fiecare desigur cu V.I.B-ul sau- doar cine este cel mai important pentru noi pe lume…odorul nostru pretios, cea mai de seama micuta persoana!

Si nu in ultimul rand scuzati absenta indelungata a Superficialei, dar de-o luna incoace am “ticluit” mutarea noastra la Bucuresti, si am intrat nauci in forfota pregatirilor pentru botezul scumpei noastre Samira Valentina. Pe curand!

Dupa 4 luni de intens exercitiu matern, cu noutati si revelatii in fiecare zi, momente cu palma pe frunte “ah, de-as fi stiut asta dinainte!”, cu epuizare si renastere- nimic mai regenerant decat un zambet de bebelus in zorii zilei- imi dau seama ca pot deja schita concluzii, sau cel putin cateva reflectii asupra modului in care-mi vad inflorind micuta. Totodata m-a surprins sa aflu ca anumite filosofii de crestere ale nou-nascutului ocupa pozitii conflictuale, parintii au vederi diferite si urmeaza metode greu de conciliat- unii au mania disciplinarii precoce, urmeaza un program strict, iar altii se pliaza pe necesitatile pruncului, cu o apropiere sensibila, despre care parintii din cealalta fronda ar putea spune ca se lasa “manipulati”, complacandu-se sclavi ai capriciilor micutei creaturi. (Trist este ca exista oameni convinsi ca bebelusi la o varsta atat de frageda fac “mofturi”, nu ca exprima nevoi reale!)

Urmandu-mi instinctele, sau cum s-ar spune ascultand cu inima, cautand sa-mi inteleg cat mai bine bebelusul si sa raspund tuturor cerintelor sale, am observat ca ajung sa ma contrazic infocat cu alti parinti. Dezaprobare si scepticism de o parte si de alta, sprancene ridicate, sfarsit de discutie rece, simtindu-ne departe ani-lumina in gandire. Incepusem chiar sa ma vad practic “singura pe-o insula pustie” in alegerile mele, in calea ce ajunsesem sa o adopt, si asta pana am descoperit conceptul de ATTACHMENT PARENTING (Parinti “atasati”)- a carei filosofie am descoperit ca ni se potriveste ca o manusa! 

Pana a va familiariza cu ghidul parintesc AP, al carui miez de intelepciune consta in infinita empatie pentru propriul copil, incep aici cu situatiile care m-au gasit in dezacord “incapatanat” cu alti parinti:

Tinutul in brate.

Exemplul 1. Sunt in casa unei cunostinte, care a nascut la un scurt interval dupa mine. Din camera alaturata, din patutul de nou-nascut, escaladeaza un scancet sfasietor, pana la plans in toata regula: insa mama nu schiteaza nici un gest. Incep sa ma foiesc, plansul ma tulbura, si intrerup conversatia ca pentru a-i inlesni mamei interventia rapida. “Nu este inca ora mesei, si nu vreau sa-l obisnuiesc ca imediat cum plange sa fie luat in brate!”, raspunde ea expresiei mele contrariate. (Mamicile care alapteaza stiu- plansetul unui copil, nu neaparat al nostru, provoaca in sanii mamei reflexul numit “let down“, laptele incepe sa curga- minunat fel in care natura asigura supravietuirea “puilor”, si insufla in mame puternicul instinct protector! Poate fi chiar dureros- te sageteaza pieptul- sa auzi tanguirea unui sugar fara sa-l poti alina!) 

Cat despre mama care isi lasa bebelusul sa planga de teama sa nu-l rasfete- gasesc aceasta atitudine profund suparatoare: cel putin pentru primele trei luni, micutul s-ar lipi non-stop de pielea mamei ca o a doua membrana, visand sa stea ca un pui in marsupiu, dornic de caldura si mangaiere, de familiaritatea din pantecul matern. Chiar daca l-ai tine in brate 12 ore pe zi, bebelusul tot “iese in pierdere”: primeste doar jumatate din ceea ce fusese obisnuit pentru noua luni in uter!

Exemplul 2. Culmea absurditatii: mame care alapteaza culcate pe o parte, ca bebelusul sa nu devina dependent de a sta in bratele mamei. Mai grav este ca nu e chip sa le convingi de nedreptatea afectiva care i-o fac bietului sugar neajutorat!

Exemplul 3. De data asta copilul este ceva mai mare, in jur de sase luni, si priveste curios din carucior la grupul de fete, printre care si mama lui, sporovaind animat la o terasa in aer liber. Mama trebuie sa lipseasca pentru cateva momente si ne lasa instructiuni precise: “Chiar daca incepe sa planga, sa nu cumva sa il luati in brate! Asa incearca el sa profite, plange sa fie bagat in seama! Nu va faceti griji, ma intorc repede!” Ramase singure, privim oarecum cu teama micuta “pacoste”, care ne asigura in schimb de pasnicele sale intentii razandu-ne cu toata gurita. Dar nu pentru mult timp! Isi doreste sa participe mai activ la conversatia noastra, si dintr-o strambatura intr-alta da in plans. Ti se rupe sufletul sa lasi in carut micutul amarat, intinzandu-si bratele disperat catre tine- il iei sus, sau respecti ordinele mamei?! Insarcinata fiind, nu mai rezist, si iau in brate copilul, care vazandu-se la masa, cot la cot cu noi- drepturi egale si aruncand ocheade unui desert- se linisteste imediat si e cel mai fericit baietel din lume, intre atatea fete! M-am gandit atunci ca nu voi ajunge niciodata ca mama sa adopt asemenea principii “educationale” stupide, si-mi voi tine odorul in brate cat va dori el. Timpul trece atat de repede…si in curand va alerga pe langa tine protestand daca vrei sa-l retii cu o imbratisare de la joaca! 

Somnul:

Cred ca una dintre cele mai apasatoare probleme in casa cu un nou-nascut este somnul. Lipsa somnului pentru parinti, somnul imprevizibil al unui sugar, cautarea febrila a celor mai inventive tehnici pentru a-l adormi, somnul intrerupt cand in sfarsit te-ai cufundat in cea mai dulce odihna, dar micutului brusc trezit prea putin ii pasa…Oh, si favoritul meu: somnul-zeflemea, somnul-pacaleala- care ii sare abia ce din brate il sprijini incetisor, cu o picatura de sudoare prelingandu-se pe tampla (te simti ca dupa ce ai dezamorsat o bomba!) pe patutul primitor: dintr-o data ochii larg deschisi, de parca l-ai fi pus pe jar! De mentionat si misterul somnului de dupa-amiaza (power-nap) care dureaza abia 20 de minute (abandonand ceea ce iti propusesesi sa “furi” in timpul somnului sau te intrebi, secatuit, cum de i se “incarca bateriile” asa de repede!)…si cate si mai cate alte enigme, rasfirate in labirintul intortocheat al somnului. 

Indiferent cat de istovitoare aceasta complicata rutina a somnului nu pot contempla metoda “plansului controlat”, C.I.O. (cry it out) cunoscuta si drept metoda Ferber, dupa numele doctorului care a inventat-o; dealtfel o “strategie” din care nu lipseste o doza de cruzime, fata de bebelusul care nu a dezvoltat inca abilitatea de a se calma si a adormi de unul singur, fara o “proptea” care sa-i induca somnul (leganat, plimbat, suzeta, biberon sau sanul mamei). Copilul treaz este depus solemn in pat la aceeasi ora in fiecare seara si lasat acolo pentru a adormi: parintii sunt indoctrinati sa reziste la tipetele sale din ce in ce mai disperate (in prima noapte 3 minute, apoi 5, 10, s.a.m.d) fara a ceda, pana cand copilul adoarme epuizat de plans si zbucium (sunt copii care plang pana vomita, pana cand se ineaca, copii carora li se poate sparge un vas de sange ocular!).

Din moment ce unii psihologi avertizeaza ca o astfel de metoda poate insufla copilului teroare nocturna, o asociere negativa cu momentul somnului, cu propriul sau patut, si de altfel rupe relatia de incredere si dependenta pe care o are fata de parinte (micutul nu intelege de ce dintr-o data este abandonat in patut pe intuneric, oricat ar plange nu i se mai ofera confortul bratelor parintesti, si traverseaza stari de panica absoluta), eu personal nu mi-as supune niciodata odorul la asemenea calvar. Am cunoscut parinti foarte mandri ca acest teribil “dresaj” a dat roade, si copilul doarme in patutul sau de la o ora fixa fara sa mai cracneasca, resemnat intr-un fel ca nu are de ales, nu mai poate spera in compania mamei- insa cu ce PRET?! Si nu doar atat, parintii care isi “calesc” auzul vizavi de plansetul copilului vor avea dificultati in descifrarea sa in momente critice: intr-o noapte cu febra, cu durere de burtica si la iesirea unui dintisor, sau pur si simplu cand micutul tanjeste dupa atingerea dragastoasa a mamei; temandu-se sa nu incalce regulile de fier ale metodei “cry it out“  (sa nu mai iei in brate copilul pentru a-l consola, trebuie sa-l lasi sa planga!), parintele intarzie atat de necesara interventie!

Unde trebuie sa doarma copilul?

Societatea moderna nu mai contempla ceea ce se obisnuia odinioara, patul comun sau salteaua intinsa pe jos, unde se odihneau impreuna toti membrii familiei; era perfect natural ca mama sa doarma alaturi de pruncul sau, iar la primul scancet in timpul noptii sa si-l puna la san cu o simpla miscare; amandoi cufundandu-se apoi ferice in somn, bebe satul si dezmeirdat de caldura trupului mamei, mama stiindu-si puiul in siguranta, sub protectia sa.

Ceea ce acum se doreste obsesiv este ca bebelusul sa doarma singur, in propriul sau patut, ba chiar in propria sa camera, de unde parintii “se mentin in contact” prin aparatura de supraveghere, walkie-talkie sau chiar inregistrare video. In principiu, se forteaza independenta pruncului din fasa- proaspat iesit din pantecul mamei doarme intr-o cutiuta transparenta in nursery, alaturi de altii copii, dintre care daca unul plange ii trezeste pe toti ceilalti, si unde este putin probabil ca infirmiera sa raspunda nevoii sale atat de prompt cat ar face-o mamica sa. Asteapta intr-un spatiu strain, privat brusc de coconul caldut in care statuse ghemuit pana atunci. Ajuns acasa are deja spatiul desemnat lui- pentru ca a dormi impreuna cu nou-nascutul este pentru multi semn de slabiciune, sau chiar de “incapacitate parinteasca”, in cazul in care dupa mai multe luni copilul nu a facut tranzitia catre patul sau: doar nu mai traim in clanuri tribale sau in coliba, sa ne culcam toti gramada! Insista prietenii de familie, insista pediatrul, insista toti cei care iti cunosc prea putin copilul si nu inteleg privilegiul de a ingriji spiritul plapand si sensibil al nou-nascutului, precum simte fiecare mama in parte.

Aici intervine filosofia Attachment Parenting, a carei carte, scrisa de doctorul William Sears si sotia sa, Martha (parinti a 8 copii!) a fost o adevarata salvare. Pentru ca Bed-Sharing sau Bedding Close to Baby (sa dormi cu- sau cat mai aproape de copilul tau, desigur cu masurile de siguranta necesare) este unul dintre cele sapte conceptele fundamentale, instrumente esentiale pentru crearea “atasamentului” si afinitatii unice intre parinte si copil. “Din moment ce noaptea poate fi inspaimantatoare pentru <omuleti>, sa dormi aproape de copilul tau, la distanta de o atingere, minimalizeaza anxietatea separarii de parinte si invata copilul ca somnul este o stare placuta, si nu una de care sa se teama” (de aceea multi copii plang cand se apropie ora de dormit!). Devine clara opozitia Sears vs. Ferber- pentru ultimul copilul este un fel de inconvenient, care trebuie sa invete rapid sa nu deranjeze programul adultilor. Sa taca si sa doarma!

Celelalte principii sunt:

Legamantul la nastere: in orele si zilele dupa nastere este esential sa se infiripe legatura aproape magica intre mama si copil, prin constanta prezenta si contact- mama dezvolta intuitia afectiva necesara pentru a raspunde fiecarui scancet al nou-nascutului, si incepe sa dea frau liber, in ropot de emotii, torentului fantastic numit dragoste de mama! De accea AP recomanda imediatul contact intre mama si prunc, indata ce iese din pantecul mamei (desigur, atunci cand conditiile medicale permit): sa fie intins cu capul pe sanul mamei, si tinut la caldura cu un prosop sau o paturica (nou-nascutului i se face frig foarte usor).

Alaptarea: hormonii materni, prolactina si oxitocina, eliberati prin alaptare, ajuta mamele sa se simte mai calme si mai relaxate in preajma bebelusilor lor, iar pusul la san frecvent intareste legatura empatica, mamele ajung sa-si cunoasca mai bine bebelusii, cu un plus de succes in delicata stiinta de baby reading ,”citirea” nevoilor sale cu acuratete. 

Babywearing (purtarea copilului in brate, in marsupiu, intr-un “sling” infasurat pe corpul parintelui): leganat in acest hamac umblator, bebelusii invata sa interactioneze confortabil cu mediul inconjurator, intr-o stare ideala de “quiet alertness“, adormind usor cand lumea devine prea obositoare si avand acces facil la sanul mamei; la randul lor mamele se bucura de libertate de miscare si pot fi insotite de bebelusii lor oriunde! In sfarsit, un imprumut de succes al culturilor cu traditii arhaice adaptat lumii moderne: cand nu existau sofisticate carucioare- asa se purtau copiii: kanga in Africa, obi in Japonia, manta in Peru, mei tai in China…

Sa crezi in plansul copilului: copii plang pentru a comunica, nu pentru a manipula- aceasta este cea mai importanta regula- plansul este semnalul care le asigura supravietuirea, pentru ca numai astfel sunt capabili sa transmita ca le este foame, frig, teama sau ca simt nevoia de companie! Cu cat mai sensibil raspundem plansului, cu atat copilul capata incredere si se va linisti mai usor!

Echilibru si limite: exista o masura in toate, chiar si in aceea de a darui si a TE darui copilului tau. Un parinte AP stie cand sa spuna “da” si “nu” copilului, cu rabdare si intelepciune, fara a ajunge sa-si ignore propriile nevoi, sau cele ale partenerului. Parintele AP nu militeaza sa franga vointa copilului prin metode care implica ignorarea plansului sau sau negarea cerintelor de contact. Parintele AP se straduieste sa mentina un camin plin de armonie. 

Fereste-te de “baby trainers”, educatorii fortati: parintii, mai ales la primul copil, ajung sa fie bombardati de sfaturi, emise de voci autoritare cu pretentii atotstiutoare. “Antrenorii” pretind ca toti copiii sunt ca ai lor sau odrasle “de manual”, supunandu-se universal la reguli comportamentale, de ei tunate profetic; asemenea directive pot submina increderea parintilor in propriile aptitudini- si mai grav, sub efectul ideilor impuse isi pot forta copii sa adere la un model de “perfectiune” inexistent. Spre exemplu, daca ai un bebelus care nu doarme inca bine noaptea, si un alt parinte se lauda cu al sau copil care urmeaza un program desavarsit, vei putea fi tentat sa incerci metoda plansului controlat pentru a obtine acelasi rezultat. Sunt de evitat persoanele care exercita subtil o influenta negativa, cele care inoculeaza un sentiment demoralizant de inadecvare parinteasca!

…printre frazele periculoase “o sa-ti para rau, nu o sa se dezvete niciodata sa doarma cu tine in pat”…”n-o mai lua atat in brate, o rasfeti!”…”cuuum, inca alaptezi?! eu copilul mi l-am intarcat nu mai tarziu de un an!”…”las-o sa planga, asa i se dezvolta plamanii!” (!!!)

Va recomand calduros pentru mai multe informatii www.askdrsears.com - dupa carte, un site care mie mi-a “adormit” multe indoieli si nelinisti, determinandu-ma sa ma declar “parinte atasat”…cea mai dulce dependenta care o poti avea fata de cineva- copilul tau.

Paste fericit intregii comunitati MOV!

Continua seria deplasarilor in Orient: dupa Beirut, sotul meu face escala la Jeddah, in Arabia Saudita. Este poarta pelerinilor musulmani de Hajj si Umrah (pelerinaj care poate fi savarsit in orice perioada a anului) catre taramul sacru Mecca, cu o splendida Corniche (faleza) pe malurile Marii Rosii, si un oras ca o galerie de arta in aer liber, cu sculpturi ale unor faimosi artisti (Joan Mirò) care au gasit izvor de inspiratie in lumea araba.

Pentru cei ce contesta frumusetea oraselor din Golf reprosandu-le artificialitatea- aparent peisaj arid fara istorie, marcat doar de zgarie-nori ca futuristice schije de aluminiu lucios, infipte in nisipul desertului- le pot spune ca Jeddah este o asezare veche de peste 2 500 de ani, intemeiata de tribul yemenit Quda’a, iar datorita pozitiei sale strategice, ca port al musulmanilor mu’tamir (pelerini) pentru stapanirea sa s-au succedat dinastii de califi si sultani, otomani si arabi, pana cand orasul-capitala al regiunii Hejaz a ajuns sa faca parte din Regatul lui Ibn Saud. 

La solicitarea nevestei lasate la vatra (o sa vina si randul meu, mi-am spus scrasnind din dinti!), Sindbad Al-Bahri (Marinarul, in araba!) al-nostru a facut turul obligatoriu in zona antica a orasului, cartierul Al Balad, unde se afla faimoasa Bait Naseef, casa-simbol ce a apartinut odinioara celui mai instarit clan de negustori al orasului, fosta rezidenta a sultanului otoman Abdulhamid; in fata portii sale, vopsita intr-un neobisnuit verde-malahit, se afla un copac ce la un moment dat era singurul arbore din Jeddah, semn al bunastarii proprietarilor!  

Souk Al-Alawi, intre vechi cladiri cu mashrabiya colorate, construite traditional din coralul Marii Rosii, care faramitandu-se cu trecerea timpului le da un farmec decrepit, misterioase case in paragina ca bantuite de jinn… 

Turist italian caruia cred ca i-am insuflat pasiunea pentru lumea araba:

Observatie: straniu cum privirile femeilor care-si acopera complet chipul cu niqab par intrigant de intense: ochi care te scruteaza patrunzator din spatiul lasat de val, cu misterul celor ce se ascund in spatele unei masti, facandu-te sa te simti TU cel complet expus, aproape vulnerabil! De luat aminte la femeia din dreapta imaginii:

Modele de abaya de vanzare in souk…si purtatoarele sale:

Chemarea la rugaciunea de seara (Salatu-l-Isha) la moscheea din Al-Balad:

La intrarea in moschee, un trecator prin fata obiectivului creeaza ceea ce eu am numit “jinn-effect”, figura lui “cliveaza” in imagine ca un spirit surprins:

De probat si achizitionat, fireste, portul traditional saudit, ghutra, ca o basma patrata, din bumbac sau matase; vanzatorul il fixeaza cu snurul dublu impletit numit agal. Sub ghutra (numita si shemagh) se poarta o tichie alba crosetata, numita tagiyah:

Taticul s-a intors la timp pentru a sarbatori vineri 19 martie cele patru luni ale printesei sale orientale Samira. Culmea, tot pe 19 martie in Italia se sarbatoreste “La festa del Papà“, Ziua Taticului: se lasa cu cadouri de ambele parti! Stiu ce imi puteti reprosa, nu am mai publicat demult un “tablou de familie”: urmatoarea postare!

Sincere reflectii- pentru mamici, viitoare mamici…si chiar tatici intelegatori- despre legatura profund intima, atat de speciala, ce se naste intre femeie si pruncul cuibarit la pieptul sau. 

Deja din in timpul sarcinii mele diverse “binevoitoare”- prototipul femeii moderne, preocupata de iesiri mondene si propria imagine, reflectata intr-un decolteu sfidator al gravitatiei, cu bustiere si push-up- ma incoltisera cu eventuala alegere de a alapta, declarandu-se infocate partizane ale comoditatii biberonului cu lapte artificial, inca din prima zi. “Febra laptelui”, momentul in care pieptul femeii se umple de lapte-imi era descris dramatic, devii o cisterna care picura in continuu, in viziunea lor inconvenient si inestetic.

O timida ridicare din umeri a mea (viitoare mamica fara experienta!), sustinandu-mi inca ideea cu “eu totusi as incerca, asa mi se pare natural!” venea intampinata cu vehemente “ai innebunit, nu stii in ce te bagi!”, ca si cum era imperativ de corectat incostienta mea excentrica…de a pune nou-nascutul la san! Aceleasi mamici care ma avertizasera despre “pericolele” nasterii naturale, cu un manunchi pestrit de istorisiri menite sa-ti zbarleasca parul pe ceafa si sa te impinga la o “rationala” programare de cezariana. (Sa am al doilea copil, eu tot natural as naste!) Si tot aceeasi categorie de mame care-si lasa bebelusii sa planga in pat sau in carucior, desi tot ce ar avea nevoie micutul sa se linisteasca este sa fie luat in brate- “ei, cum, doar n-o sa se invete numai in brate! Nu-l iau ca se rasfata!”- daunator si nefiresc obicei- o mama trebuie sa raspunda intotdeauna la plansetul copilului!- despre asta va voi scrie intr-un ulterior articol.

Nu predic aici hranirea sugarului EXCLUSIV la san: binecuvantate acele mamici cu atat de mult lapte incat nu au nevoie sa suplimenteze cu  lapte “de farmacie” si-si cresc copilasii cu cel mai dulce nectar, de la propriul piept; insa m-am convins ca orice cantitate este mai buna decat nimic, si integrarea laptelui de mama in dieta bebelusului este pura binefacere…pentru amandoi, alaptatul dand frau unui relaxant flux de hormoni pentru mama si ajutand-o sa-si cunoasca empatic copilul! 

Am avut chiar ocazia sa ma adresez a doi doctori pediatri cu opinii contradictorii: primul (un barbat, precizez fara a-i da neaparat greutate detaliului!) a incurajat ceea ce simteam si eu, ca bebelusul poate fi pus la san pana si de cinzeci de ori pe zi si noapte, de cate ori pare ca simte nevoia, pentru ca pentru un nou-nascut sanul mamei este sursa vitala de hrana si confort; cel de-al doilea, o doamna  cu aspect sever (este mereu un indiciu….si faptul ca in timpul consultatiei mi-a facut fetita sa planga, in timp ce cu  primul pediatru parea se se amuze!) inclina pentru “programare”, cu teoria profund negativa “pai ce, e dupa cum vrea el? trebuie educat din fasa!”…Nu am reusit nici macar sa “tac si sa fac dupa capul meu”, ci am tinut sa impartasesc doctoritei ca dezaprob acest tip de disciplinare, cu orar de supt: prefer sa urmaresc copilul, si nu ceasul- bebelusii nu sunt roboti de programat pentru comoditatea noastra!

De asemenea n-o sa stau sa va insirui aici toate studiile care au demonstrat suprematia laptelui matern (”transfuzia” de imunitate, de anticorpi de la mama catre copil; protectia vizavi de numeroase boli si infectii; protectia digestiva si un redus risc de alergii; auz si vaz superioare, ba chiar un spor in inteligenta datorita unor substante esentiale pentru dezvoltarea cerebrala, inexistente in laptele la cutie: grasimi omega3 DHA si AA- acid arahidonic…si multe altele!) Ce-i drept, in ziua de azi, cu laptele praf ultra-imbogatit, tratat si vitaminizat, au crescut si cresc generatii peste generatii de “voinici”, bebelusi perfect sanatosi care devin adulti vigurosi!

Insa ceea ce pe mine personal m-a surprins- si aici gasesc cea mai mare satisfactie in alaptat- este cum de foarte multe ori bebelusii se cuibaresc la sanul mamei nu neaparat pentru a-si potoli foamea, ci mai ales pentru mangaiere si confort, pentru deliciosul contact cu caldura corpului mamei, pentru a se cufunda in deplina siguranta in somn, pentru a se linisti dupa o spaima…Ascunzandu-si capsorul ca si cum ar vrea sa se izoleze de lumea exterioara, cu stimuli si zgomote straine, ascultand doar bataile inimii mamei si savurand laptele caldut. Dupa intepatura de vaccin, dupa o vizita la pediatru, intr-o noapte cu febra- in astfel de momente gasesc eu ca sanul mamei este de neinlocuit! Cum poti refuza sau substitui puiului tau acest tandru panaceu, leac universal pentru orice planset sau durere? La o varsta atat de frageda sanul astampara foamea si setea, te adoarme cum e mai dulce cu putinta, este mangaiere si consolare. Sanul=matrice. Reconfortanta familiaritate intr-o lume mult prea mare! 

Nimic nu se compara cu momentul in care un bebe satul si satisfacut, mai zabovind la san in joaca, alintandu-se de placere, isi intoarce brusc capsorul catre tine si te sageteaza drept in inima cu cel mai  dulce si poznas suras stirb, razand pana si cu ochisorii…(Cred ca multe mamici stiu despre ce vorbesc, ce senzatie minunata)…

Greu de obtinut aceeasi reactie la capatul unui biberon (sugarii sunt mai “distrati” de mediul inconjurator, in timp ce la san toata atentia le este concentrata asupra mamei!)…desi pentru acest complex proces de a oferi micutului hrana si dragoste in acelasi timp- lovefeeding- cercetatorii in domeniu recomanda ca mamicile sa ofere laptele artificial in aceeasi pozitie ca si cum ar alapta la san, tinand capsorul sugarului lipit de piept. O da, eu personal iau foarte in serios toate lucrurile care pot contribui la starea de bine a micutei mele!

Citind deunazi un articol despre o mama care-si vindea laptele de la san- surplusul care nu era consumat de fiul sau- m-au surprins comentariile scandalizate ale inteleptilor de pe forumul publicatiei respective. Chiar mamici care se declarau dezgustate de eventualitatea ca sugarul lor sa se hraneasca la pieptul unei alte femei- societatea moderna occidentala nu mai contempla sub nici o forma acest “schimb de fluide corporale”, practicat de altfel de cand e lumea si pamantul prin mijlocirea mamelor-de-lapte, ceea ce noi numim DOICA (wet-nurses). Menirea acestor femei cu piept abundent, mustind de lapte, care odinioara hraneau in comunitate chiar mai multi sugari in acelasi timp, suplinind mamele absente sau bolnave, a apus odata cu introducerea in secolul trecut a laptelui “evaporat”, formula din lapte de vaca. Lapte a carui compozitie a fluctuat de-a lungul anilor, in ideea de a reproduce cat mai fidel proprietatile laptelui uman. 

Doicile nu si-au pierdut rolul in asa-zisele tari subdezvoltate, acolo unde nu a inflorit inca vasta industrie producatoare de lapte artificial, unde familiile nu si-l pot permite, sau credinta lor in beneficiile laptelui matern a ramas nestramutata chiar prin “compromisul” de a accepta contributia atat de intima a unei alte femei. Cum am reactiona noi, femeile culturii moderne, am accepta oare angajamentul unei surori sau al unei prietene apropiate de a ne alapta fiul, sau am prefera sa cumparam lapte praf pentru a-l creste?

In Islam, de pilda, copilul alaptat de o doica (interzisa, makrooh, o necredincioasa, kaafira, sau o femeie de moravuri indoielnice) capata o legatura de sange cu mama sa de lapte, si mai mult, o relatie de rudenie cu toti copiii care s-au hranit la sanul ei, in asa masura incat o eventuala casatorie intre cei alaptati de acceasi doica- rada- este interzisa, ei fiind considerati ca fratii (desi poate fi extrem de complicat sa se tina evidenta unei astfel de practici). In Coran alaptatul la san este mentionat de 6 ori, importanta sa vitala fiind stabilita prin cuvantul lui Allah: mamele ar trebui sa-si alapteze pruncii pana la varsta de doi ani, laptele mamei, numit si “sangele alb”, este un drept al copilului, care prin actul de a suge la sanul femeii devine mahram-ul acesteia- in cazul mamelor de lapte fiul “adoptiv” are astfel dreptul de a ramane singur cu aceasta si de a o privi, fara a incalca regulile codului de hijab.

In incheiere, nu pot sublinia indeajuns cat de important este ca propriul partener- barbatul din viata noastra, taticul!…care oricum vine pus pe o perioada indeterminata (pssst, chiar pe viata!) pe locul doi- asta e dragostea de mama!- sa sprijine decizia de a alapta, de a accepta aceasta sacra intimitate, as zice chiar pierdere, in sensul de emotionala, deplina abandonare de sine, a mamei in microuniversul nou-nascutului, pentru care sanul mamei este cel mai dulce leagan al vietii!