Sunt o “fiica” a noptii de Halloween (m-am nascut in noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie), si se spune ca nativii din Scorpion sufera influenta misteriosului Pluton: o fascinatie aparte pentru fenomenele oculte, pentru paranormal, pentru invizibila dimensiune a spiritelor…In cazul meu, atractia pentru supranatural a inceput cu nuvelele fantastice ale unor scriitori precum Oscar Wilde, Gala Galaction, Edgar Allan Poe…si a continuat pana in ziua de azi!

De aceea, drept omagiu noptilor racoroase cu fiori de groaza, si vise ca desprinse dintr-un film de Stephen King, m-am gandit ca de data aceasta pe Superficiala sa va port intr-o calatorie pe meridianele supranaturalului. Avand in vedere ca pe acest blog suntem iubitori ai Orientului, vom explora lumi, legende si spirite dintr-o alta pasta ectoplasmica…Si cu totii ne temem de necunoscut, de unghiuri obscure!

Lumea musulmana nu are aceeasi viziune asupra supranaturalului precum in Occident: spiritele mortilor nu cutreiera lumea celor vii, precum fantome livide de dincolo de mormant! Acele figuri spectrale triste prea atasate de locurile familiare de care au fost violent separate, sau Poltergeist furioase, ce isi fac simtita prezenta razbunatoare bantuind case si casteluri, fara a-si gasi vreodata odihna vesnica. Interpretarea islamica sugereaza ca doar spiritele martirilor care au murit in numele religiei, al unei cauze sfinte, raman prezente printre cei vii, ca un fel de spirite calauzitoare pentru cei care le urmeaza exemplul.

In schimb existenta unei dimensiuni a spiritelor se manifesta prin credinta in jinn, la randul lor creatii divine: asa cum omul este facut din lut si ingerii din lumina, se spune ca Allah a plamadit jinni din foc fara fum. Ca in viziunea crestina asupra ingerilor cazuti, exilati din Rai si deveniti demoni pentru ca s-au ridicat impotriva cuvantului lui Dumnezeu, la fel jinni ajung sa ocupe rolul fapturilor de partea Raului. 

Se spune ca acesti jinn impanzesc pamantul, cu precadere lacasuri care le sunt renumit prielnice: casele abandonate, ruinele si gradinile in paragina, deserturile de nisip, cimitirele, dar si locuri considerate impure, precum bai, latrine, mormane de balegar langa grajdurile de animale, etc. In rolul de qareen, latura negativa a spiritului, jinni se strecoara in vietile si casele oamenilor, infricosandu-i si punandu-le piedici, iar una dintre cele mai insidioase materializari o avertizeaza un hadith: daca barbatul nu cheama numele lui Allah inainte de a avea relatii trupesti cu sotia sa, jinn-ul sau capetenia lor, Sheitan, se poate cuibari in uretra sa si se va bucura de femeie alaturi de el! Mai mult, daca barbatul se culca cu femeia in timpul menstruatiei, se spune ca duhul rau i-o ia inainte: femeia va ramane grea si va aduce pe lume o faptura care va fi sterila- mukhannath- rodul imperecherii cu un jinn!

Imi aduc aminte ca aflandu-ma in UAE (my favourite place in the world!), si vorbind cu mai multe persoane despre jinn, mi-am dat seama ca nu este un subiect pe care cineva il poate lua in deradere sau considera o simpla superstitie: jinni exista, traiesc printre oameni, iar daca li se ofera prilejul, traverseaza acea misterioasa membrana dintre cele doua lumi, aratandu-si puterile! Astfel de discutii si marturii aveau la randul lor efectul de a-mi aprinde imaginatia, tinandu-ma treaza in nopti in care, de una singura in casa noastra imensa de pe marginea desertului din Al Ain, furtuni de nisip cu vant suierator aduceau soapte stranii la ferestre si faceau mobila si peretii sa trosneasca din temelii!

De asemenea, in Malaezia si in Singapore se crede in existenta unor spirite ale junglei numite Bunian, care la fel ca djinni sunt facuti din foc si vant, entitati cu puteri magice care devin vizibile ochiului uman doar daca trupul acestuia este posedat de un jinn si intra in transa; e cunoscut cazul unor soldati disparuti in jungla din Brunei, condusi pe carari ascunse de catre aceste imprevizibile fapturi, cateodata binevoitoare, alteori potrivnice muritorilor de rand. 

In cultura Malay una dintre cele mai inspaimantatoare creaturi este Toyol (de asemenea prezent in Thailanda, Indonezia si Singapore): spiritul unui copil mic chemat de un vrajitor de magie neagra (bomoh, shaman) dintr-un fetus mort. “Stapanul” se foloseste de demonica faptura pentru a-l trimite noaptea in casele oamenilor, ascunzand lucruri, furand bani si lucruri pretioase; sau pur si simplu pentru a-i teroriza pe cei care au nesansa de a-l zari: o starpitura cu aspectul unui nou-nascut, insa cu piele vesteda, cap disproportionat de mare si maini uscate, incovoiate, ca de spiridus!

Se spune ca originile acestui spirit stau undeva in Peninsula Araba, din era pre-islamica- Giahiliya- cand multe triburi aveau obiceiul de a-si ucide nou-nascutii, in special cei de parte femeiasca, ingropandu-i de vii.

Stapanul-bomoh al unui astfel de Toyol, manipulat in scopuri malefice, il pastreaza intr-o urna tinuta la intuneric si il hraneste zilnic cu cateva picaturi din propriul sange; avand in vedere ca la urma urmei este un copil, i se aduc in secret ofrande cu dulciuri si jucarii pentru a-i cumpara bunavointa; in schimb, cei care se simt vizati de un Toyol, isi protejeaza lucrurile valoroase fie cu o oglinda (spiritul este oripilat de propria-i reflectie!) fie ascunzand o gramajoara de ace sub bani (micutul Toyol se teme de obiecte ascutite!). Chiar si in folclorul chinezesc exista superstitia Gui Zai (in traducere copil-fantoma), devenit la fel un instrument al raului.

Credintele antice in animism, alaturi de spiritualitate hinduista si budhista, fac din cultura malaeziana un bogat rezervor al supranaturalului. E un univers contorsionat care misuna de creaturi inspaimantatoare, tarandu-se in intuneric, pandind omul care le intersecteaza calea!

O prezenta importanta- de luat in seama si de zbarlit parul in cap- o constituie asa-numitele Hantu (fantoma, spirit in limba Malay), dintre care Hantu Air- in ciuda numelui care v-ar putea induce in eroare- este Spiritul Apelor, malefica entitate care dainuie in lacuri, rauri si mlastini, deghizandu-se adeseori intr-o femeie care cere ajutor, in aburul de deasupra apelor, intr-o creatura marina sau chiar si intr-un bustean plutitor, cu scopul de a aduce la pierzanie omul ratacit; cu influenta sa nefasta mai sunt asociate disparitiile pe mare si chiar inundatiile!

Hantu Raya este capetenia fantomelor, demonul suprem, conducatorul legiunilor lumii de dincolo- iar legamantul care se face pentru a obtine protectia si favorurile unui astfel de spirit malign, un fel de pact cu diavolul- se numeste Saka, si este transmis din generatie in generatie. Pentru a nu starni mania puternicului Hantu Raya i se ofera la intervale bine stabilite Acak, orez galben, oua, carne de pui si o papusa simbolica, uneori si sangele unui animal proaspat sacrificat. 

Merita o mentiune Hantu Kum Kum, a carei legenda proiecteaza o imagine hotarat sinistra: este fantoma unei femei care poarta in brate, ca si cum ar fi un copil, o piatra funerara, tanguindu-se si cerand lapte pentru pruncul sau mort!

Trecem in lumea spaimelor de pe un alt continent, in America de Sud, de unde am selectionat pentru voi legenda Vaduvei Negre, teroarea barbatilor infideli! Inselata de sotul sau, orbita de furie, cea care va deveni La Viuda Negra alege sa-si vanda sufletul diavolului, pentru a-si dezlantui eterna razbunare nu numai asupra barbatului de care era indragostita, ci impotriva tuturor celor care isi “incornorau” iubitele! Vaduva le iese in drum barbatilor care calatoresc singuri- cei care sunt tentati sa-i priveasca frumosul chip indeaproape vor avea surpriza de a o vedea transformata intr-un craniu de cal in descompunere, cu dintii schimonositi intr-un ranjet care le va ingheta sangele in vine; cei infideli vor muri de groaza, cu ochii larg cascati; iar cei care doar s-au oprit la chemarea sa fara a purta vreo vina vor ramane oricum impotenti tot restul vietii!

Ha! Cu speranta ca v-am ingrozit suficient pentru a nu va lasa sa ignorati noaptea de Halloween, va salut acum pana la viitoarea intalnire, in favoarea unei pasnice indeletniciri de sculptat dovleci- lanterna. Have a Scary Halloween Night!

Va mai amintiti de acele vremuri infricosate cand peretii aveau urechi si transpirau informatii amestecate cu zgura, orice vecin putea fi un informator sinistru, iar libertatea de expresie si libertatea presei erau doar concepte vag pulverizate in constiinta media, ca niste virtuti imposibile?

Insa acum am gasi revoltatoare cenzura, am denunta vehement orice tentativa de a ne impiedica sa afirmam propria opinie, sa comunicam nestingherit, verde-n fata, orice idee care ne reprezinta convingerile. Din nefericire distribuirea acestui fundamental drept al liberei exprimari nu este uniforma. Ba chiar asumarea a ceea ce universal a devenit free speech iti poate pune de multe ori viata in pericol!

Farida Nekzad este editor la Pajhwok Afghan News, si este perfect constienta ca misiunea sa jurnalistica de a atrage atentia asupra lipsei drepturilor femeii, asupra agresiunilor, violurilor si mariajelor fortate, a rapirilor si razbunarilor tribale carora le cad victime fapturi nevinovate, o expune zilnic unor riscuri mortale.

Rezista amenintarilor, tentativelor de josnica intimidare, ba chiar se salveaza de la o incercare de sechestru aruncandu-se dintr-o masina in mers. In tot acest timp isi continua lupta impotriva discriminarii feminine, denuntand catering-ul de minore de 11-12 ani catre barbati varstnici, si tratamentul abuziv la care sunt supuse. A fost nevoita sa-si conduca pe ultimul drum colege jurnaliste care pana si intr-o societate post-Taliban indraznisera prea mult, cu dezvaluiri catre presa internationala care le-au condamnat ulterior la moarte.

Este incredibila asprimea cu care societatea sanctioneaza inca- si incearca prompt sa inabuse- vocile care reclama egalitatea in drepturi pentru femei: un alt jurnalist afgan, Perwiz Kambaksh, a fost arestat in 2007 cu acuzatia de a fi descarcat de pe Internet material legat de rolul femeii in societatea islamica, material ce vine considerat sursa de blasfemie. Studentul jurnalist la universitatea din Balkh- oras antic pe tarmurile fluviului Amu Darya (Oxus), odinioara cetate islamica linistita si toleranta, bogata in temple budiste si zoroastriene, ba chiar si o catedrala nestoriana, cu o comunitate variata traind in armonie - este condamnat dupa o deliberare rapida la moarte.

Abia saptamana trecuta, in urma apelului si eforturilor facute de fratele sau, Yaqub Ibrahimi, la randul sau jurnalist de profesie, care a denuntat falsele acuzatii si a cerut sprijinul comunitatii internationale, pedeapsa tanarului reporter a fost redusa la 20 de ani de inchisoare!

Iar in Iran, pe data de 15 octombrie a acestui an, Esha Momeni, studenta a universitatii din Northridge, California, si activista pentru drepturile femeii, aflata in Iran pentru o serie de interviuri si documentare cu membrii Campaniei pentru Egalitatea Femeii din Teheran, a fost arestata de politia rutiera (!) - care insa a escortat-o apoi acasa, perchezitionand apartamentul si confiscandu-i computerul; precum si orice inregistrare pentru teza asupra miscarii de emancipare a femeilor iraniene! Momentan este retinuta, spre disperarea parintilor si colaboratorilor- care nu mai au nici o veste despre ea, cu scuza “investigatie in curs”- in inchisoarea Evin, institutie de sumbra reputatie.

(am citit de curand studiul jurnalistei Azadeh Azad al acestei inchisori a “iubirii”- evin este un cuvant de origine kurda care inseamna dragoste, exact opusul tratamentului rezervat prizonierilor, dupa marturia sa din 1993: cel mai mult m-a impresionat faptul ca detinutele, tratate oricum cu nepasare si brutalitate, erau fortate cu fiecare masa, chiar si de paine cu ceai, la ingestia unei absurde cantitati de camfor, cu scopul de a le calma agresivitatea si “adormi” impulsurile sexuale. Substanta alba cu miros intens, coplesitor pana a deveni gretos, le otravea lent organismul, umflandu-le pleoapele, uscandu-le buzele in cruste albicioase, inecandu-le gatlejurile: de multe ori cu vocea pierita, unele prizoniere ramaneau permanent letargice si confuze, cu bizara consolare a drogului care le facea sa uite abuzurile si dezumanizarea!)

Fac aici o paranteza, iesind din cadrul restrictiilor societatii islamice traditionale vizavi de status-ul femeii, pentru un popas temporar in plina mentalitate romaneasca. E vorba de dezbaterea extrem de interesanta lansata de Evenimentul Zilei, adresata cititorului cu provocarea “Cum reactionezi cand vezi o femeie agresata pe strada?”. Pe langa comentarii civilizate, dilema celei mai corecte reactii civice sau pur si simplu confesiunile celor care au fost implicati intr-un astfel de incident…mergeti sa cititi cum poate degenera o discutie care se vrea constructiva! Cum barbati (sau caricaturi frustrate de barbati!) pot gasi o justificare violentei impotriva femeilor sau hartuirii sexuale- exemplul strigator la cer “daca voi femeile v-ati imbraca mai decent nimeni nu v-ar mai pipai pe strada!” (!!!)

In mod normal, faimoasa revista destinata delectarii vizuale a publicului masculin GQ (poate unii o cumpara mai mult pentru articole si mai putin pentru pictoriale…vorba lui Borat: NOT!) nu ar fi intocmai o lectura inspirationala pentru Superficiala feminista (ma irita cel mai mult rubricile de sex-tricks, tehnici de bedding, sfaturi “cum sa o arunci mai repede in pat”- ca si cum femeia trebuie dusa oarecum cu zaharelul!)…Dar in prag de weekend- hamac ce te leagana alene cu promisiunea destinderii, daydreaming- m-am gandit sa comentam impreuna ceva ce am gasit pe gustul meu in GQ.

O lista pe care am parcurs-o mormaind aprobator, ca barbatii la o varsta cand nu mai reusesc sa citeasca ziarul fara a-si misca si buzele. Great job, GQ!

Este clasamentul celor mai sexy (si sofisticate, am adauga noi!) femei in film (nu neaparat actrite consacrate, cateva avand doar o prezenta meteorica: dar care au marcat pentru totdeauna constiinta cinefilului cu un moment-cult, de pura intensitate, modelat artistic dintr-o pasta unica in istorie!). Iconic women, femei a caror fascinatie a inspirat- si obsedat, deopotriva- generatii intregi, de barbati care visau sa le posede, si femei care aspirau sa le semene, sa fure macar un amanunt din tulburatoarea compozitie de frumusete! O gropita delicata in zambet, un decolteu de abisala rotunjime, un gest seducator de femme fatale…

E oarecum reconfortant sa constati ca este o lista a frumusetii fara varsta- timeless beauty, cu portrete al caror magnetism transcede patrunzator pana si imagini estompate de cromatica discreta alb-negru; si siluete care detineau secretul gratiei prin voluptate, cu forme moi si proportii invitante. Fara buze pneumatice, cu consistenta jeleului din Gummi bears, fara silicoane sinistre, fara trupuri excesiv sculptate de fitness si dieta draconica, facand femeia sa arate ca un gimnast masculin sovietic din anii ‘70; uh, si fara straturi de bronz artificial de culoarea resturilor dintr-un storcator de portocale!

Sunt convinsa ca indiferent de anul nasterii, si de sex, numele “finalistelor” va vor evoca imagini semnificative, depozitate secret in fantezia noastra. Rememorand clipe pe care am dorit sa le reinterpretam in cheie personala, in intimitatea stangace a primelor intalniri amoroase. First Sexual Awakening!

Favoritele mele personale, after the jump!

Read more »

Sunt foarte recunoscatoare ca traiesc, e adevarat, o viata privilegiata, fara prea multe griji existentiale; sunt in siguranta, am un sot protector si parinti minunati cu care ma sfatuiesc si ma sustin in orice imprejurare. Mi-as vatama constiinta cu ipocrizie daca nu as recunoaste ca soarta a fost generoasa cu mine si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta- dar, de asemenea, ma uit in jur si realizez ca totusi multe persoane traiesc intr-un fel de culcus cald, bine hraniti si serviti, intr-un un cocon de nimfa: impermeabil la suferinta altora, opac cu indiferenta, surd la cunoastere. Cei carora conditia de bunastare le este autosuficienta. Filosofia dupa mine potopul, sau la ei acolo, de cealalta parte a lumii.

Daca as avea curajul sa-mi asum o viata alternativa, n-as mai sta cu mainile in san si mi-ar placea, mai bine zis as gasi semnificatia esentiala a vietii- intr-o campanie de voluntariat, de asistenta umanitara: cum atatea persoane extraordinare decid sa rupa membrana confortului familiar si sa se aventureze in necunoscut, in zone fierbinti ale planetei, pentru a incerca sa aduca macar un strop din acel confort celor nevoiasi, celor orfani si traumatizati, femeilor abuzate sau refugiatilor ramasi fara nimic!

Nu exista persoane care sa admir mai presus de cei care isi dedica viata cu suflet, energie si compasiune celor in dificultate, celor singuri si raniti!

De aceea ti se strange inima cand citesti despre astfel de voluntari, aid workers, sau persoane care incearca sa schimbe ceva, sa lupte impotriva sistemului, ce isi pierd viata la mana unor fanatici teroristi  decisi sa “curete” un teritoriu deja prea mult insangerat…de elementul strain invadator! Dar mai ales e profund demoralizant faptul ca raman victime persoane care nu au avut nici o posibilitate de a se apara, venite doar sa faca bine, sunt ingeri cazuti; si de ce atat de de multe sunt femei?!

Am aflat cum ieri, 20 octombrie, talibanii au ucis inca o femeie britanica angajata pentru asistenta umanitara intr-o comunitate de persoane cu handicap; iar in luna august, in cel mai sangeros atac asupra unor voluntari straini, au pierit alte trei femei (dintre care americana Nicole Dial, 30 de ani- ce curaj, va dati seama, intr-o tara in care este atat de raspandita ura pentru “Amrika“!- avusese drept ultima misiune infiintarea unei scoli pentru copii in orasul Gardez, in sudul Afganistanului). Cifra totala de aid workers asasinati in Afganistan este deja de 30, in 120 de atacuri doar in primele sapte luni ale acestui an!

Eroi, ingeri- exista sacrificiu mai mare, de a muri cand singura ta vina este dorinta de a alina durerea altora?!

Mi s-a parut o pierdere extrem de grava si trista moartea celei mai curajoase femei-ofiter din fortele de politie afgane, la sfarsitul lunii septembrie al acestui an. Ofiterul Malalai Kakar, 40 de ani si mama a sase copii, era seful departamentului de crime impotriva femeilor din orasul Kandahar, cu doar cativa ani in urma cumplit “cuib” Taliban. O luptatoare prentru drepturile femeilor, o forta justitiara, o ocrotitoare a celor slabi- Malalai supravietuise deja unor mizerabile tentative de asasinare, insa talibanii au atacat de data aceasta din spatele masinii in care urcase pentru a se indrepta spre casa, impuscand-o mortal.

Fortata in timpul regimului Taliban sa-si faca datoria purtand o burka si insotita de fratele sau ofiter pentru a-i “proteja onoarea”, obligata sa asiste la executii sinistre ale femeilor in stadioane cu public- dupa gustul “didactic” al mullahilor talebani, ofiterul Malalai era in nenumarate randuri singura speranta pentru femei batute sau incoltite de false denunturi! La randul ei batea cu furie barbatii arestati pentru agresiuni bestiale asupra nevestelor, monstri violenti cu mintile intunecate de dependenta de opiu; e faimoasa eroica sa urmarire a trei kamikaze, incercand sa impiedice explozia devastatoare dintr-un aglomerat bazar din Kandahar! 

Multi au incercat sa gaseasca o explicatie urii misogine pe care in general extremistii islamici o proiecteaza asupra femeilor- citind despre reactia talibana, si despre legile draconice care au urmat Revolutiei Iraniene din 1979, cred ca am gasit un numitor comun.

Islamizarea Iranului lui Khomeini a dus la imediata condamnare a femeilor fara val, acea creatura impudica atrasa de mirajul Occidentului, in timpul domniei ultra-permisive a dinastei pro-Vest Pahlavi. Era femeia numita “gharbzaheh”, papusa europeana (amsak-i-farangi), cea care se scalda lasciv in spuma parfumata a capitalismului consumist, femeia cu chipul intens fardat, care purta bluze prea decoltate, fuste prea scurte, prea libertina in relatiile cu barbatii, care radea prea zgomotos si fuma in public. Incarnarea demonic-atragatoare a depravarii!

De aceea cultura populara, satula de excesele Sahului si manipulata de predicatori exaltati, a fost convinsa ca acoperirea femeii sub straie modeste este primul pas, cel mai important, pentru “exorcizarea” influentei imorale a Occidentului! Femeia gharbzadeh devenise brusc purtatoarea tuturor moravurilor sociale, si trebuia daca nu eliminata…disciplinata, fie si cu forta!

Talibanii din Afganistan si-au concentrat “depurarea” statului asupra femeilor, vazute drept vehiculul coruptiei morale, tentatia insidioasa care otraveste plasma drept-credinciosului: si in special femeia educata din Kabul, produs al burgheziei “de import”, libera sa umble prin oras cu chipul descoperit, sa mearga la studii, sa suceasca mintile barbatilor cu idei moderne, necuviincioase! Ele reprezentau amenintarea traditiilor seculare afgane, sfidau reguli nescrise, declansand astfel apriga furie a conservatorilor talebani, hotarati a restabili ordinea tribala. Implicit, eliminarea oricarui element strain, si a oricarei influente occidentale daunatoare!

Sa-ti bati femeia pentru supunere, sa o sufoci intr-o burka cu doar un “gratar” in panza groasa pentru a putea respira, sa o inchizi in casa ani la randul fara a o lasa singura nici macar pana la vanzatorul de fructe- orice femeie sa stie ca intra in casa in ziua nuntii…si mai iese doar pe catafalc!…

De aceea si in prezent se incearca, pe cele mai violente cai, intimidarea organizatiilor internationale de ajutor umanitar si reconstructie, a celor care fac eforturi de a pune bazele mijloacelor de educatie, cu scoli  atat pentru fete- condamnate de talibani la analfabetism- cat si pentru noile generatii de tineri, incercand sa ii smulga “programarii” fundamentaliste din scolile de formatie extremista din Pakistan si Afganistan!

Cum am putea vreodata onora suficient eforturile si sacrificiul acestor nobile persoane, care isi pun viata in pericol sau ii lasa devastati de durere pe cei dragi de-acasa, cu orice clipa pe care o petrec facand miracole in aceste infernale teritorii? E indeajuns sa rasfoiesti presa, sa vezi ce evenimente tin prima pagina a unor publicatii sa iti dai seama ca avem un sistem de valori cel putin bizar! Pacat ca astfel de eroi raman necunoscuti, uitati in anonimat…

La sfarsitul anilor ‘80 aparitia cartii “Nu fara fiica mea” (Betty Mahmoody), si mai apoi filmul Hollywood-made cu acelasi nume, iesit in salile de cinema in contextul nefericit al razboiului din Golf din 1991, a propagat un mesaj de avertizare -nu tocmai politically-correct, facandu-se vinovat de multe exagerari- pentru orice femeie occidentala care-si unise viata cu un barbat oriental.

Femeile intr-o astfel de relatie au simtit brusc cum se naste un sambure de indoiala; prietene de familie care citisera cartea au inceput sa se alarmeze pentru posibila soarta a cunostintei lor, “capturata” intr-un astfel de mariaj; orice calatorie alaturi de sot in tara matrice, inapoi in sanul comunitatii musulmane, devine puternic descurajata. Cartea va fi, evident, interzisa in Iran.

(Pe scurt, protagonista cartii- si autoarea, Betty, traieste o viata de familie implinita in Michigan, alaturi de sotul sau iranian, doctorul Sayyed Mahmoody, si fiica lor Mahtob. Totul se schimba in momentul in care doctorul isi duce sotia si fiica la Teheran, cu scuza de a-si vizita rudele- si aici iese la suprafata partea cumplita a firii sale, acea latura ramasa latenta in Occident, la adapost de porniri fundamentaliste si traditionalism obscur. Decide sa ramana definitiv in patrie, sechestrandu-si sotia si fiica, practic prizoniere in casa sub scrutinul constant al rudelor ostile; cu pasapoartele retinute de catre Mahmoody, decazuta din drepturile de parinte, Betty va reusi abia dupa 18 luni de chinuri si abuzuri sa scape din inchisoarea domestica, evadand impreuna cu Mahtob prin frontiera turca…).

Infinit mai dramatica este povestea Sorayei M, ilustrata intai in romanul “The Stoning of Soraya M.” al jurnalistului Freidoune Sahebjam (1994), si acum, in 2008, prin filmul omonim in regia lui Cyrus Nowrasteh, cu participarea actritei iraniene Shohreh Aghdashloo, al carui talent si magnetism exotic i-au adus si o nominalizare la Oscar; si a actorului Jim Caviezel (vi-l amintiti desigur in rolul lui Iisus Hristos in filmul lui Mel Gibson, “The Passion of Christ”!).

Ne aflam in anul 1986, in plina era Khomeini, Hazrate Emam- imamul care a condus Revolutia Iraniana din 1979. Instaurarea Republicii Islamice in Iran a insemnat si revenirea dominatiei patriarhale, autoritatea masculina deplina in cadrul familiei: doar barbatul avea dreptul de a cere divort, in urma caruia ii revenea custodia exclusiva a copiilor (!); poligamia capata avant, si ceea ce este mai grav, in cazul in care barbatul ajungea sa-si omoare nevasta, pe motiv de nesupunere, sau o fiica pentru comportament “indecent”, avea sanse mari sa scape nepedepsit!

In schimb femeile, doar mergand pe strada, se puteau foarte usor incadra intr-o serie de infractiuni punibile de la amenzi pana la biciuirea publica, sau chiar inchisoare.

Era suficienta purtarea inadecvata a uniformei Republicii Islamice- rupush si rusari, pelerina si valul de fixat pe crestet, pe care femeile le puteau imbraca ca alternativa pentru chador- asa numitele cazuri de badhejabi- ca femeile sa fie admonestate sau mai mult, arestate de catre brigazile de mentinere a moralitatii, Monkerat, si mai ales de catre sinistrele patrule feminine imbracate in negru si valuite din cap pana in picioare, cunoscute drept “Zeynabiyoun Qezelbash”, Sisters of Zeinab.

Ceea ce mi s-a parut incredibil citind despre aplicarea legii islamice in timpul regimului lui Khomeini era ca “justitia” arata mai multa indulgenta in cazul femeilor acuzate de o infractiune fara implicatii sexuale (furt, trafic de narcotice,etc)- rezervand in schimb pedepse extrem de aspre  celor care se faceau vinovate de adulter, prostitutie, sau trafic de femei (cele care procurau fete pentru a le introduce in circuitul consumatorilor de placeri platite). Inchisorile gemeau de copile violate si adolescente insarcinate, retinute pentru “adulter”, in timp ce agresorii lor se plimbau in libertate! 

Ca urmare a legilor draconice in cazul infractiunilor de natura sexuala, erau in primul rand femeile cele care cadeau victima sinistrei executii prin lovituri cu pietre: de multe ori bietele femei erau analfabete si puteau “semna” o confesiune fara a avea alaturi un reprezentant legal! Legea stipuleaza si diferenta intre executarea unui barbat si cea a unei femei- barbatul trebuie ingropat in pamant pana la talie, si apoi tintit cu pietre, iar femeile pana deasupra pieptului!    

In septembrie 1979 imamul Khomeini a acordat un rar interviu jurnalistei italiene Oriana Fallaci, obligata ca pentru intalnirea cu noul lider al Iranului sa poarte ea insasi un chador (pe care spre final, intr-un episod controversat, curajoasa Fallaci il leapada sfidator in fata lui Khomeini!). Imamul evita insa sa clarifice situatiile tensionate care inaugurasera instaurarea noii ere islamice, precum uciderea cu pietre a unei femei insarcinate si condamnarea amantului sau la doar 100 de lovituri de bici, sau cazuri de tortura si tratamente degradante in inchisorile pentru femei!

Fimul despre care am ales sa va vorbesc- cu o mica paranteza a contextului istoric si social- reconstruieste tragedia Sorayei, al carui sot, Ali, vrea sa se descotoroseasca de mama celor 9 copii ai sai pentru a se putea recasatori cu o fata de 14 ani. Nu isi poate permite sa intretina doua neveste, asa ca trebuie sa obtina neaparat divortul de Soraya. Femeie docila si supusa, tolerand de-a lungul timpului batai, dispret si gustul sotului pentru prostituate, fara a se plange vreodata de nimic, de data aceasta Soraya se opune divortului din motive economice (sotul ar fi lasat-o in strada), provocand astfel furia oarba a lui Ali, care conspira cu mullah-ul local sa o acuze de infidelitate.

Oribila inscenare face ca o neputincioasa, pierita Soraya sa se regaseasca in fata tribunalului improvizat al satului; epuizata de o viata de batjocura si greutati, cu chipul impietrit de suferinte, femeia nu se poate apara, iar tacerea sa e interpretata drept marturisirea pacatului si incuviintarea soartei. E condamnata la moarte in aceeasi zi.

Bestia Ali isi savureaza succesul, e usurat ca si cum i-ar fi fost ridicata o mare povara de pe umeri; iar satenii se veselesc, il bat complice cu palma pe spate, si se grabesc spre locul executiei, in cantari grotesti, blestemand si scuipand femeia pe care au stiut-o dintotdeauna in sat, pe care au vazut-o crescand. Acum e doar o adulterina care merita sa moara.

Oribila traditie cere ca tatal femeii pacatoase, alaturi de sotul inselat si de fiii lor, sa arunce primele pietre catre trupul fara aparare. “Un freamat de placere si bucurie traversa multimea atunci cand dupa primele pietre se vazu sange”, ne spune cartea. Satenii sunt multumiti, doar s-a facut dreptate, onoarea familiei e restabilita…Soraya intampina astfel moartea intr-o cumplita agonie, pamantul arid absoarbe degraba sangele din trupul neinsufletit, vrand parca sa stearga vinovatele urme, sa o faca cumva cat mai rapid uitata…

Insa povestea ei ramane dovada, martiriul nevinovatiei sale ni se transmite, ne vorbeste despre suferinta sa, printr-o carte memorabila si un film care greu de crezut ca va lasa pe cineva insensibil, fie si pentru cateva clipe de reflectie…

…si buzele ei aveau gust de balsam de cirese!

Ok, inainte sa credeti ca am sfasiat cu gest dramatic perdeaua de catifea din alcovul confesiunilor erotice, nu am facut altceva decat sa reproduc versurile melodiei care a exasperat clasamentele si a incins undele radio, “I Kissed A Girl”, by Katy Perry.

E fiica de predicator, dar are ochi albastri nu tocmai angelici; si nu se teme sa ajunga in iad pentru ca experimenteaza sarutari cu fete (sau cel putin asta vrea sa ne faca sa credem, intr-un videoclip cu atmosfera siropos-senzuala a unui dormitor de naughty schoolgirls, cu lenjerie de pat trandafirie, colanti de dantela neagra si un soi de Pussycat dolls care probeaza bustiere sexy si ling glazura de tort de pe degete!). Cam asta ar fi fantezia masculina a unei petreceri in pijama intre fete- mai adaugati si o scena in care ninge catifelat cu fulgi albi de la o bataie cu perne executata in lenjerie intima…si tabloul e complet!

Melodia indraznetei Katy se suprapune perfect- sau mai degraba ii serveste drept coloana sonora- noului curent care a luat media “de piept”: Bisexual Chic- fete exhibitioniste intr-un show provocator, care se saruta, danseaza lasciv si mangaie alte fete doar pentru a atrage atentia masculina, fara a avea realmente convingeri safice. In cluburi, in filmulete domestice “alunecate” pe net, in pictoriale ale revistelor pentru barbati, la petreceri cu cascade de sampanie si milionari intaratati.

Categoria aceasta narcisista de artiste infurie adevaratele lesbiene, in lupta lor pentru drepturi egale, cat si feministele care considera degradant acest rol de animatoare “fals-bisex”, in contextul mai amplu al tratarii femeii drept un obiect, bun de manipulat in slujba placerii masculine! 

Femei care incearca sa apara sexy cu orice pret, jucand cartea ambiguitatii sexuale pentru a alimenta fluidul dorintei carnale in spectatorul gata sa incurajeze animalic si sa aplaude, hranit din plin cum este de media, internet si concepte precum Girls Gone Wild (al carui “mentor”, Joe Francis, a fost condamnat la inchisoare pentru exploatare de minore: in schimbul a mici sume de bani si promisiuni de job-uri in showbiz, euforice Lolite isi ridicau bluzele cu nurii zvacnind sau se giuguleau cu cea mai buna prietena…on tape, evident!)

Hmm. E un fenomen care a contaminat atat celebritati cat si femei obisnuite, amatoare de a iesi languros la rampa in rolul de “Playboy Lesbian”, de a se simti privite si dorite; iar amploarea lui este atat de mare, incat protagonistele acestei explozii de pasiune safica artificiala si-au capatat si un nume cu zing: BARSEXUALS!

Adica femei heterosexuale care se ating si se saruta in localuri publice…pentru pura distractie si beneficiu de atentie! A vorbi despre aceasta practica nu are in sine nimic pornografic: problema a fost dezbatuta la o ora de maxima audienta, in talkshow-ul moderat de o locvace Tyra Banks. Invitatele au admis ca se “joaca” astfel pentru a incinge spiritele si de ce nu, pentru bauturile gratis trimise de barbati!

Ehm…Free drinks for the girls making out at the bar! Cu un solid branci din partea industriei media…lucrurile progreseaza destul de rapid, nu credeti? Lucruri care puteau aparea neverosimile in vremea parintilor nostri…sunt promovate oriunde, le poti intalni in orice club cu animatoare dezinhibate! Cum ati reactiona in fata unui astfel de spectacol?

Superficiala se straduieste din rasputeri sa tina pasul cu toate noutatile editoriale, cinematografice, ba chiar si media-mondene, este vigilenta cu tot ceea ce reprezinta happenings in general- si sa vi le aduca in pur stil hot’n’shallow, cu ceva condimente si praf de copt pentru emfaza, aburinde aici pe blog!

Cand descopar ceva interesant si original, din sfera lucrurilor inedite, inafara circuitului mainstream- al fenomenelor de masa, comerciale, ma simt ca si cum as gasi ceva pretios, secret, totodata dornica de a-l impartasi. E ca satisfactia de a gasi o piesa rara uitata intr-un anticariat…sau o comoara retro intr-un magazin vintage!

Aveam doua filme sa va propun azi, dar ca de obicei m-am intins la scris si in acest articol nu este loc decat pentru unul!

Am stat ceva timp sa ma gandesc daca sa scriu despre filmul proaspat iesit in salile de cinema italiene, cu titlul Pa-ra-da, in regia lui Marco Pontecorvo (prezentat anul acesta la Festivalul din Venetia, cum au amintit si publicatii de la noi): am cedat pana la urma pentru ca subiectul poate destepta emotii si amintiri in oricare dintre noi, chiar si in cei mai superficiali: suntem in Bucurestiul anului 1992, si indiferent ca multi puteam fi doar pe bancile scolii- greu de crezut ca am fi putut uita ce vremuri grele erau atunci. Timpuri cenusii si tulburi.

Bucurestiul anului 1992: sumbra realitate sub cerul ca un capac de plumb, care sa contina fermentul uman, in incerta fierbere dupa ranile proaspete din decembrie ‘89; strazile cu cratere in asfalt, pe care lumea intindea paturi roase unde sa vanda maruntisuri din casa, manuale de scoala din care s-a rupt prima fila cu portetul ridicol buhait al “conducatorului iubit” Ceausescu, radiouri vechi cu tranzistori, Venea o moara pe Siret a lui Sadoveanu si lenjerie chinezeasca; chioscurile si baracile hidoase din fier laminat cu primele dulciuri turcesti si cosmetice ieftine; si acea apatie de reminiscenta sovietica, cu teama omului de a se bucura prea devreme: de a fi scapat de un mare Rau.

Zestrea a 45 de ani de regim: parcuri in paragina peste care cade parca o ploaie marunta continua, peisajul intr-o acuarela spalacita de gri; ideologia hâda a comunismului in arhitectura vandalizata a ceea ce facea din Bucuresti Micul Paris de odinioara; absentele dureroase, desacralizate, ale bisericilor noastre daramate pentru a face loc monstruozitatilor de beton, jupuit si imbibat de apa, locuintele de traditie stalinista. 

Dar si un Bucuresti macabru, unde televiziunile straine la inceputul anilor ‘90 se inghesuiau sa trimita reporteri cu misiunea unor povesti cutremuratoare, in spitalele de boli psihice cu spectre scheletice zvarcolindu-se in mizerie, in orfelinatele de copii cu malformatii tinuti in custi si intuneric; si in maruntaiele orasului, in subsolul putred al retelei de canalizare, unde traiesc teribilii copii ai strazii, permanent ametiti de aurolac, zdrentarosi si violenti, suflete zdrobite.  

“Pa-ra-da” este povestea clovnului francez de origini algeriene Miloud Oukili, care ajunge in Bucurestiul la doi ani dupa Revolutie si descopera aceste triste “cuiburi” din subteran, locuite de copii si sobolani, intr-o dimensiune inspaimantatoare, un cosmar al dezumanizarii: teama si nepasare. Cu chipul sau luminos pe care e pictat un zambet exagerat de clovn, traditionalul nas rosu sub forma de bila si hainele traznit colorate, Miloud incearca sa se apropie de micii orfani sau adolescenti fugiti din familii abuzive, care traiesc din mici furtisaguri, din cersit si prostituandu-se in gara, capabili de orice pentru  a obtine drogul din pungi de plastic. Inhalarea zilnica care sa-i transporte departe de cotidianul scabros. 

Miloud decide ca pentru a-i ajuta le trebuie mai mult decat un pachet de biscuiti si haine vechi de la diverse organizatii; si isi propune sa infiinteze o companie de circ avand drept protagonisti acesti mici paria, invatandu-i giumbuslucuri si acrobatii cu care sa participe la un spectacol ce va deveni faimos in lumea intreaga! E un final emotionant cu triumful acestor copii deveniti artisti de circ, care au avut sansa de a scapa din ghearele disperarii si delincventei…

Retineti ca filmul este proiectat in anul 1992, si cum am spus mai sus ranile de care suferea societatea noastra de atunci erau prea adanci si numeroase ca sa fie vorba macar de un inceput de convalescenta! Cu ce as vrea sa inchei insa- mi-as dori ca spectatorul international, cel fara prea multe notiuni asupra Romaniei actuale, spectatorul care vede acest film acum, septembrie-octombrie 2008, sa poata face distinctia intre ce a fost ATUNCI, si ceea ce reprezinta PREZENTUL!

Eu sunt strans legata de orasul meu de nastere, si tocmai din pricina departarii ma intorc mereu acasa cu drag. Oricui ma intreaba, Bucurestiul e o metropola in toata puterea cuvantului. 

Sa te lasi purtat de memorie in anul 1992 aduce un soi de melancolie difuza. Sunt imagini triste, deprimante, dar si o senzatie reconfortanta de e mai bine acum, look how far we’ve come…Poate de aceea, spre deosebire de acest film, un reportaj realizat in iarna trecuta la Bucuresti de o televiziune straina- nu o sa o numesc aici- m-a umplut de revolta, cu exagerari evidente si un accent enervant negativ asupra lipsurilor noastre, a saraciei, a copiilor strazii sau a celor fara casa, cu filmari in zone industriale parasite, in canale, in ganguri pline de gunoaie, omitand parca deliberat orice schimbare pozitiva pe care a facut-o in timp capitala noastra, multitudinea de coltisoare cochete cu care s-a infrumusetat orasul Bucuresti!

Care sunt amintirile voastre din Romania anului 1992? Cum credeti ca influenteaza imaginea Romaniei astfel de filme/reportaje?

Stiti ce ma infurie in zilele astea?

Sa citesc/sa aud despre prea multe cazuri de violenta impotriva femeilor.

Si stiti ce mai gasesc suparator si distructiv in egala masura? Atitudinea fie de nepasare cinica, fie de sadica, contagioasa frenezie punitiva: hah, bine i-a facut, asa se pune la punct femeia neascultatoare, sa stie de frica nevasta, si cate si mai cate sloganuri stupide presarate cu o specie nesarata de “umor folcloric”. 

Enervanta, usturatoare este si lipsa de solidaritate din partea femeilor- care in loc sa se manifeste scandalizate si sa puna la zid barbatul abuziv, lasa comentarii pline de venin si grotesca satisfactie: de tipul multumirii bolnavicioase pe care o simt unele femei cand aud de casniciile esuate ale unor prietene si cunostinte, hranindu-si astfel propriile neimpliniri si microdrame- vezi anumite forumuri la cazuri de violenta domestica. Au loc dezbateri din care reiese-strigator la cer!- ca vina este chiar a femeii care a incasat-o: nu a stiut sa inteleaga temperamentul barbatului sau, si-a cautat-o cu lumanarea, las-o ca exagereaza (!!!).

Amnesty International semnaleaza ca in Rusia in fiecare ora o femeie moare in urma violentei domestice, 14 000 de femei pe an la mana unui barbat; iar in urma unui denunt, politia nu intervine decat in cazul in care femeia prezinta urme de violenta atat de grave incat “sa o impiedice sa munceasca pentru doua saptamani”. Numarul de victime este cu siguranta mult mai mare, pentru ca pretutindeni femeile sufera in tacere, sunt capabile sa indure ani la rand, dintr-o interiorizare culturala si traditionala care le indeamna sa-si traiasca in sfera privata chinul conjugal, sa nege pana si evidenta vanatailor!

Prea putine femei au forta si mijloacele sa paraseasca monstrul din casa, indiferent ca sunt putine cazurile in care odata alunecat pe panta violentei, barbatul abuziv va inceta sa le maltrateze- e mai probabil ca situatia sa se inrautateasca, violenta aparent benigna, de tip proverbul rusesc ” daca te bate te iubeste”, sa degenereze! Alcoolism, somaj, saracie: de ce toate viciile si lipsurile trebuie revarsate asupra femeii de acasa, doar ca barbatul sa poata simti ca totusi mai exista un lucru asupra caruia detine el controlul?! 

In Venezuela la fiecare sfert de ora o femeie sufera un atac sau un abuz in familie, iar in Spania e raportat ca in fiecare saptamana moare o victima maltratata de partener, determinand nasterea unei campanii anti-violenta in toata tara, cu postere cu mesajul “Nici nu te gandi sa ridici mana asupra mea” si “In momentul in care lovesti o femeie incetezi sa mai fii un barbat!”.

In India evidenta violentei impotriva femeilor este una inspaimantatoare: fiind crima cu cea mai rapida raspandire, la fiecare 26 de minute o femeie este molestata, la 34 de minute se comite un viol, iar la 43 de minute o femeie este rapita! Fetitele merg la scoala “inarmate” cu o punga cu pulbere de chili si ace de siguranta, cu care sa isi tina la distanta frecventii agresori, cei care pe strada le hartuiesc, strigandu-le comentarii obscene si incercand sa le pipaie (un obicei cunoscut sub numele de “tachinarea Evei”). In Pakistan violenta domestica, mai ales la nivel tribal, capata accente sinistre: tinerele mirese, a caror zestre s-a dovedit dezamagitoare pentru proaspatul sot, sufera “accidente” cu apa clocotita care le lasa desfigurate pe viata; practica violurilor colective, oribile inhaitari de masculi frustrati, duce de cele mai multe ori la uciderea femeii (daca a reusit sa supravietuiasca violului) la mana membrilor propriei familii, a masculilor “dezonorati” de comportamentul sau usuratic (!!!)…

Am citit fara a-mi putea crede ochilor un articol din Yemen Times care a facut valuri in lumea intreaga, cu titlul ” There Must Be Violence Against Women”, in care autorul este revoltat de tendinta excesiv de liberala a femeilor de a raporta la politie, mai nou, violenta suferita din partea “proprietarilor de drept”, adica tati si soti: ce societate mai e asta, se lamenteaza jurnalistul, in care femeile pierd vremea (in loc de a sta acasa si pregati o masa cu 10 feluri de mancare, probabil!) pe la sectii de politie, ca niste plangacioase, lamentandu-se de comportamentul barbatilor lor, al sotului, tatalui, fratelui, “ba chiar si al fiului”?! Autorul acestei incredibile tirade isi indreapta apoi indignarea filosofica catre organizatiile pentru drepturile omului, incomode institutii care-si vara nasul in probleme intime de familie, peste invataturile islamice, amestecandu-se in traditii seculare prin care barbatul disciplineaza femeia care greseste sau cade in pacat! Adica daca barbatul decide sa pedepseasca/justitieze femeia…e dreptul lui si numai al lui!!!

De asemenea pe web circula clipul (cu subtitrare in engleza) in care seicul saudit Mohammed Al Arefe, invitat intr-o emisiune TV, lanseaza un soi de manual cu reguli prin care sa-ti bati nevasta: e mai frecvent ca barbatii sa-si bata nevestele, decat nevestele barbatii, spune el, pentru ca Dumnezeu asa a lasat, facandu-i pe barbati mai puternici- trupul femeii e mai fragil, mai moale, tocmai pentru ca femeile isi folosesc mai mult emotiile decat corpul! De aceea, justifica el, daca barbatul poate folosi bataia pentru a-si disciplina sotia, femeia isi va folosi lacrimile ca sa-l induplece! In privinta bataii, el stabileste ca trebuie sa fie una usoara, fara lovituri la fata: “cum nu ti-ai lovi niciodata camila sau magarul in cap pentru a-i indemna la mers, acest lucru e cu atat mai valabil in cazul fiintelor umane.” In spiritul delicatetei, seicul recomanda ca bataia sa se faca cu un instrument nu mai gros ca o scobitoare, la intervale regulate- nu doar cand barbatul e furios! si in locuri unde sa nu lase semne, altfel e haram, interzis, oameni buni!

Imi dau seama ca pe parcursul acestui rezumat ati exclamat de multe ori “ce naiba…?!”…dar daca vreti, astept in comentarii opinia voastra, si mai ales, cum vi se pare situatia/mentalitatea in Romania vizavi de violenta domestica?

Anul acesta trei foarte importante sarbatori religioase au cazut in aceeasi zi, la inceputul lunii octombrie. Incheierea Ramadanului, marcat prin Eid Al Fitr, Anul Nou evreiesc, Rosh Hashanah, si sarbatoarea crestin-ortodoxa (dupa calendarul vechi) care comemoreaza Sfanta Sofia cu cele trei fiice ale sale, Vera, Nadejdea si Lyubov (iubire in rusa).

M-am gandit sa va invit intr-o calatorie virtuala printre traditii, mirodenii si gusturi; o fereastra deschisa catre universul culturii orientale, care m-a fascinat dintotdeauna.

Fie ca se numeste Eid in lumea araba, Ramazan Bayrami in Turcia, Eyde Fetr in Iran, Hari Raya Puasa in Malaezia, Singapore si Brunei, Uraza Bairam in republicile fostului URSS, musulmanii sarbatoresc aceasta zi pretutindeni. Impreuna cu familia, dupa rugaciunea de dimineata care incheie postul, isi viziteaza rudele, se “impaca” pentru certuri din trecut, participa la mese festive si ceremonii, impart cadouri si ajuta pe cei lipsiti de posibilitati. 

Bazaarul si centrele comerciale se umplu de freamat si culoare, copiii alearga inca cu traditionalele Fawanees, lampioanele colorate din Ramadan; se cumpara covorase de rugaciune, mishaba (matanii musulmane), carti religioase, bukhour (tamaie, rasini parfumate) si pretiosul attar, uleiul din petale de trandafiri; dar si cate un sari sau o kurta noua, un hijab sau o pashmina. Unii se conforma obiceiului de a-si incepe cumparaturile de Eid doar dupa ce pe cer apare luna noua, de Shawwal, in seara numita Chand Raat (noaptea lunii) in Bangladesh, India si Pakistan. 

Unul dintre cei cinci stalpi ai Islamului este Zakat, prin care musulmanii ajuta cu o parte din venituri pe cei nevoiasi; inaintea rugaciunii de Eid se plateste Zakat-al-fitr, o suma catre sarmani, orfani sau vaduve, cei care mai primesc dulciuri sau carne, ghorbani (tradus ca sacrificiu- fiind un miel taiat si impartit familiilor sarace).

Toata lumea se imbraca in straie noi de sarbatoare, femeile isi orneaza trupul cu elaborate picturi din henna, bratele le zornaie de bangles (bratari) colorate, iar abaya aleasa pentru Eid este impodobita festiv cu cristale Swarowski, broderii si dantela (uneori atat de sclipitoare, incat in Arabia Saudita, politia moravurilor-mutawa’a, despre care am mai vorbit intr-un alt post, a decis ca asemenea artificii altereaza modestia portului islamic feminin, si a amenintat cu amenzi sau chiar cu inchisoarea comerciantii care mai vand astfel de abaya-fashion!!!) 

Eid-ul este si o ocazie pentru siruri de preparate delicioase; qataif si halwa cu Mecca Cola (rivala occidentalei Cola!) in Golf, faimosii vermicelli (paste fainoase marunte) cu stafide si migdale, numiti sivayyam in Pakistan, shemai in Bangladesh; lemang in Malaezia- prajitura cu orez si bambus; pana la specialitatile tatarilor musulmani, echpochmak (triunghiuri cu ou si carne) sau chak-chak cu miere si nuci prajite…

In Iordania nimic nu este mai caracteristic intr-o dimineata de Eid decat aroma intensa a cafelei arabe, ce completeaza chemarea dulce, densa, a prajiturilor din pasta de curmale, abia scoase din cuptor: Ma’amool, care de secole “masoara” priceperea si ospitalitatea familiilor ce-si intampina rudele de Eid!

Cu multa nostalgie imi aduc aminte de aceasta sarbatoare traita alaturi de sotul meu in Turcia: incepand cu mirarea noastra cand la usa a venit pentru plata mesharati-ul cartierului: persoana care trezeste musulmanii in fiecare noapte inainte de rasaritul soarelui, batand toba (ce spaima in prima noapte in care nu stiam despre ce e vorba!), pentru a putea manca dejunul (suhour) dinaintea postului unei zi intregi…pana la deliciosul pilavi (pilaf de orez) cu fistic si caise uscate pe care l-am mancat de Eid!