Snow-bunny sedusa de Lupul cel Rau la poalele partiei Bradul, cu cristale din fulgi de zapada ce se atarna sclipitoare pe gene, si satisfactia de a auzi omatul cum scartaie sub ghete…

Ne-am simtit minunat la vila Ruia din Poiana Brasov, refugiul nostru cald si intim-licurind in departare, imbietor, intre siluetele inalte ale brazilor potopiti de ninsoare:

Stati, acesta este abia inceputul ! Sa rulam diapozitivele colorate…AICI!

Read more »

Craciun fericit din partea familiei Zenga, Allenatore si Superficiala…pentru toti cititorii nostri inchinam cu clinchet un pahar de sampanie!

Dupa victoria acasa 3-2 cu AS Roma, incheiere glorioasa de an fotbalistic 2008, se cerea desigur o petrecere fabuloasa cu toata echipa, suntem in centrul splendid iluminat de Sarbatori al Cataniei, intr-un palat de epoca al unei familii nobiliare- asta nu ne-a impiedicat insa sa ne distram pe cinste, fara a fi prea formali…Aveam toate motivele pentru a ne veseli!

 Spiritul Sarbatorilor, ilustrat cu generozitate Calcio Catania trademark, intr-o serie de poze…AICI:

Read more »

Desi se apropie sarbatorile, unii oameni nu se odihnesc niciodata.

Nu stiu cati dintre noi au aspirat sa-si faciliteze povara treburilor casnice angajand o colaboratoare domestica, insa in anumite parti ale lumii acest obicei comod a devenit practic noua forma de sclavie. Exploatare umana la un pret de nimic.

Imi aduc aminte de splendida vila in care am locuit in Emiratele Arabe- prima data cand am pasit inauntru eram zapacita de numarul de camere, gandindu-ma ce o sa facem noi cu atata spatiu, atatea incaperi care probabil urmau sa ramana inchise, nefolosite, indiferent de cati oaspeti ne-ar fi putut vizita simultan. In spatele bucatariei mai ramasese de vazut o camera la care era atasata o mica baie, drept mobilier un pat si o masuta- mi s-a explicat scurt: “pentru servitori”. Numeroase case sunt proiectate cu o astfel de “dependance” destinata personalului de serviciu, de la babysitter la sofer.

Pentru ca sunt zone in care dificil gasesti o familie de expat (europeni, americani, etc) sau de “locali” cu bunastare- care sa nu isi faca viata mai usoara angajand serviciile unor mult-solicitate maids, abundenta mana de lucru ce se revarsa necontenit, ieftin, din tari precum Filipine, Sri Lanka, Bangladesh, India, Nepal- sacrificatele desi- sau Etiopia si alte tari africane. 

Maruntica “maid” trebuie de multe ori sa actioneze precum o abila caracatita, multitasking, gatind, facand curatenie, avand grija de copii- e o imagine comuna in centrele comerciale ca “stapana”, generic spus Madam, sa navigheze impasibil in fata, intr-o minutioasa indeletnicire de examinare a magazinelor, in timp ce undeva, in fundal, “servitoarea” (urat cuvant!) impinge caruciorul ticsit din supermarket, incercand in acelasi timp sa tina in frau o mica armata de vlastare razgaiate..!

Dar asta nu ar fi o problema- de multe ori salariul unei astfel de menajere poate practic intretine intreaga sa familie din tarile de origine, mai putin favorizate, afectate de saracie si somaj: munca mamei peste hotare este mana cereasca! Insa e suficient un graunte de sensibilitate sa-ti dai seama la ce existenta sunt condamnate aceste femei tacute si interiorizate, apreciate pentru renumita lor supunere si docilitate.

In momentul in care incetezi sa le privesti drept fiinte umane simple si nepretentioase, a caror spinare e destinata sa suporte sarcini, ale caror maini sa se franga de atatea treburi- realitatea lor este una coplesitor de trista. Un microcosm de drame, lipsuri si suferinte la care cei din jur sunt nepasatori, cel mai probabil chiar angajatorul lor, ramas “surd” si indiferent, prea ocupat pentru a le adresa macar o vorba de confort.

Am ajuns sa cunosc povestirile de viata ale unor femei care de sapte ani (si numarau in continuare!) nu isi vazusera copiii ramasi in Filipine; cea mai fericita era cea care reusise sa-si aduca cu un contract de munca fiica cea mare alaturi, in rest i se nascusera nepoti al caror scancet nu-l auzise niciodata, iar sotul lucra intr-o alta tara din Golf- departarea intre ei se adancise intr-atat, incat nu isi mai facusera planuri de a se reintalni in aceasta viata…O viata ca o truda continua, facuta din “yes, Madam, rightaway Madam” si un salariu socotit si impartit la sange intre nevoi.

Deisgur, am fi tentati sa facem o comparatie cu ceea ce se petrece la noi in “ograda”-familiile afectate de dureroase absente, familiile muncitorilor care cu precadere din Estul Europei ingroasa randurile celor care viseaza un trai mai bun in Occident. Gandul care-i mana este mereu acelasi, mai multa siguranta pentru ziua de maine, sacrificiile de a pune bani deoparte si, odata intorsi acasa, sa faca “saltul” intr-o viata mai buna, cu alte oportunitati. Mangaierea sufleteasca de a putea trimite cadouri minunate, nemaivazute, care sa farmece ochii copiilor de Sarbatori.  Si aici cei ramasi acasa, copiii, sufera cumplita insingurare, vidul traumatic lasat de estomparea treptata a figurii mamei, iar barbatii risca refugiul in alcoolism, canalizarea frustrarilor intr-o nebanuita violenta.

Sclavia, insa, devine condamnarea acestor femei din Filipine, Sri Lanka, Bangladesh-plecate mai mult din disperare si mai putin din speranta- prea putin tutelate si protejate de legile statelor in care ajung sa lucreze: pentru ca din momentul in care pasesc in noua tara ele apartin in totalitate angajatorului. Sponsor a maid, a sponsoriza o menajera- inseamna sa-ti asumi responsabilitatea pentru ajutorul “de import”, platind contributia la stat, asigurarea de sanatate, masa si casa, ca si zilele libere stabilite- in schimb, procedura investeste patronul cu dreptul de a-i confisca angajatei pasaportul, pentru siguranta.

Menajera trebuie sa dea socoteala pentru orice miscare, iar in cazul unor neintelegeri se gaseste oricum legata de maini si de picioare, prizoniera angajatorului care dispune de autoritate totala. Cele care incearca “evadarea” fara documente incalca legea- odata arestate sunt din nou la mana patronului, care printr-un simplu denunt fals de furt le poate sorti la ani grei de inchisoare.

Sunt cele care scapand din “casa groazei” ajung in strada, pe mana traficantilor de carne care le forteaza sa se prostitueze; cele mai norocoase de “baricadeaza” in ambasada tarii de origine, asteptand uneori si luni intregi ca cineva-statul, rudele- sa ii plateasca biletul de intoarcere acasa!

Tocmai aceasta conditie de dependenta da nastere la situatii sinistre, in care bietele femei pot fi tratate cu o cruzime de neimaginat. De la o schema sadica de umilinte zilnice pana la batai cu fierul de calcat si arsuri cu apa clocotita. Publicatii din toata lumea raporteaza cazuri de violenta bestiala (chiar si din partea stapanelor, fara rezerve in a-si tortura propria femeie in casa, aruncand ulei incins pe ele, insemnandu-le cu fierul cu care isi onduleaza parul, sau umilindu-le prin bataia cu pantofii scosi din picioare!) si abuzuri sexuale, patroni devianti care molesteaza tinerele fara aparare! Fete practic vandute si distribuite de agentii de personal domestic, fara a vorbi limba locala, fara a banui macar ce le asteapta.

Sunt incredibile cazurile in care aceste fete sarmane, provenite din sate si asezari in care traiesc cu cele mai rudimentare mijloace, starnesc furia amarnica a exigentei Madam pentru ca nu stiu sa foloseasca electrocasnicele moderne!

Multe femei sunt inchise in casa toata ziua- avand permisiunea de a iesi doar pentru a duce copiii in parc sau a plimba cainele; lucreaza intre 18 si 21 de ore pe zi (!!!) cu “indemnuri” verbale si fizice care sporesc in intensitate cu cat devine evident ca victima este complet neajutorata, complet paralizata de propria conditie; prin batjocura li se adreseaza liber cu termeni precum “sclav”, “hoata”, “mincinoasa”; pare un cliseu, insa marturiile unor femei reduse la spitalizare din cauza furiei bestiale a “stapanilor”, cu chipurile tumefiate si coastele rupte, spun ca sunt tratate ca niste animale! 

Raportul organizatiei Human Rights Watch, “Exported and Exposed”, a ilustrat numeroase nereguli si o tendinta ingrijorator abuziva fata de personalul domestic in tarile asiatice si in Golf, cu precadere in Arabia Saudita si Liban. Conform unui raport recent, in fiecare saptamana in Liban moare o ingrijitoare in conditii suspecte, boli netratate, rani, accidente sau chair sinucideri provocate de tratamentul draconic al angajatorilor. Femei al caror cadavru trimis acasa este de nerecunoscut.

Iar in Arabia Saudita s-a recurs la o campanie media, numita Rahma, “mila” in limba araba, care ilustreaza cruzimea si tratamentul degradant la care este supus personalul domestic, avertizand ca astfel de abuzuri sunt impotriva invataturilor Islamului. Apeluri precum “Don’t Strip Me of My Humanity”, imagini socante- menajera in genunchi, frecand podele, in timp ce stapana ii striga sa nu se ridice pana cand casa nu este curata-luna; femeia servind la o masa festiva, careia Madam ii urla “piei din ochii mei”; soferul legat cu un calus in gura, obligat sa-si astepte fara sa cracneasca, ore la rand, stapanul care petrece, etc. Am postat un clip, care chiar fara subtitrare reprezinta bine ideea:

Pacat ca traim intr-o lume in care compasiunea si respectul fata de cei mai putin norocosi ca noi nu sunt direct proportionale cu progresul si libertatile oferite de timpurile moderne in care traim; cine crede ca sclavia a fost abolita demult nu a avut urechi sa asculte suferinta celor care nu s-au tras indarat de la cele mai grele munci! Un gand bun de Sarbatori…

Facem astazi o regresie pe treptele societatii, o coborare intr-un spatiu din care cei care se afunda cu greu se mai pot ridica. Unde anevoios mai poti ajunge la suprafata, fie si pentru o gura de aer. 

Cartierele saracilor, mahalaua, barrio, favela, slums- sau cum li se spune in Mumbai, zopdi sau zopadpatti, labirint de adaposturi improvizate pentru milioane de suflete, focare pulsatile de mizerie si criminalitate. Patru milioane de persoane in Neza-Chalco Itza barrio din Mexico City, doua milioane in cea mai mare katchi abadi din Pakistan, refugiati de pretutindeni- Orangi Township din Karachi.

Orasele-fantoma, gata oricand -peste noapte- de a disparea de pe harta, maturate de furia unui buldozer, facute una cu pamantul pentru a face loc unor giganti de sticla si metal. Companii care au decis brusc sa valorifice terenul intesat de salasurile sinistre ale celor inghesuiti in periferia societatii.

Nesfarsite intinderi de baraci si maghernite din zopdi precum Nehru Nagar, Juhu Slum sau Dharavi, odinioara mlastina de mangrove in inima intunecata din fostul Bombay, acum cartier in continua crestere, peste un milion de persoane, de la rezidenti “istorici” precum olarii Kumbharwada pana la nou-venitii din zonele rurale, spor zilnic de disperati ce-si fac culcusul pe caldaram. Pana cand sunt asimilati in pantecul monstruos al pestritelor slums, dintr-o inghititura din care pare a nu mai fi scapare!

Oameni si caini, copii si sobolani, scormonind prin mormanele de gunoaie, adulmecand mirosul de resturi rancede, de cauciuc ars si mango putred, de ulei in care se prajesc samosas care sa sature cat mai multe guri flamande; slums in care copiii se joaca in aceeasi apa in care mamele spala rufele, in dhobi-ghat, bazinele de ciment; Dharavi, unde exista o toaleta la cateva sute de persoane, iar paraul Mahim Creek este un fel de latrina sub cerul liber, desi in 2006 guru din templul lui Haji Maqdoom Baba au proclamat ca prin minune apa paraului a devenit dulce, incitand populatia sa bea din apele miraculoase!

Exista prea putine miracole din pacate in aceste mohorate containere ale umanitatii, insa din cand in cand se intampla ca deasupra unor ape tulburi si murdare sa apara o floare de lotus, din slums speranta: fie ea si o singura sansa, o adiere de noroc prinsa din zbor-

Ca povestea lui Ram Mohammad din romanul Q and A al scriitorului indian Vikas Swarup: provii din slums, din cea mai neagra saracie- dar ce te poate impiedica sa devii milionar?

Am vrut sa va vorbesc despre aceasta carte pentru ca in ultima vreme am exploatat bogatul filon al scriitorilor indieni; pentru ca orasul-scena este Mumbai, al carui tumult intern, izvorat din cele mai intunecate straturi ale terorii, a tinut de curand prima pagina a tuturor publicatiilor; si pentru ca romanul lui Swarup sta la baza unui film aclamat a fi intre cele mai bune ale anului- Slumdog Millionaire, regizor Danny Boyle, vi-l amintiti desigur daca spun Trainspotting sau 28 Days Later!

Pentru ca nu sunt oare acestea povestile de viata care ne plac, care ating o coarda sensibila in fiecare: istoria unui succes cu-atat mai pretios cu cat isi are radacinile in modeste origini: dintr-un orfan din slums, un baiat care viseaza cu ochii deschisi- shaikchilli, daydreamer- pe scaunul de milionar, la doar o intrebare de premiul cel mare: douazeci de milioane de rupii!

Inceputul filmului ne aduce, la propriu, in platoul concursului faimos in toata lumea- “Cine vrea sa fie milionar?”; Jamal, baiatul sclipitor (Dev Patel) a raspuns corect la toate probele, dar intrebarea-cheie adresata publicului este, semnificativ, tot un mister cu raspunsuri cifrate, tip grila: Cum a reusit Jamal sa ajunga atat de departe?

a) a trisat; b) este pur si simplu norocos; c) baiatul este un geniu; d) acesta ii este destinul !

Pentru ca i s-ar cuveni un premiu imposibil de platit de catre producatorii corupti ai concursului, ghidat de un perfid si arogant prezentator (Anil Kapoor), Jamil este denuntat pentru inselatorie si arestat. Urmeaza scene dure, tanarul este supus torturii la comisariatul de politie, bataie crunta si socuri electrice pentru a-i smulge confesiunea de vinovatie! Singura sa scapare este sa-si povesteasca viata, un puzzle de amintiri si crampeie din trecut, care reconstruiesc modul sau ingenios de a raspunde corect, la fiecare dintre cele 12 intrebari ale concursului! 

Lectia cea mai importanta este desigur cea a supravietuirii: sa infrangi orice sumbra predestinare, sa dai o replica vietii pur si simplu invatand sa traiesti, sa apuci zorii dupa fiecare noapte in jungla umanitatii!

Povestea lui Jamal, ca aceea a oricarui copil din slums- nu economiseste violenta, fertila intr-un mediu terifiant: el si fratele sau Salim raman orfani, dupa ce mama lor este ucisa de catre fanatici anti-musulmani in timpul revoltelor din 1992, culminate cu distrugerea famioasei moschei a imparatului Babur, Babri Masjid, de catre activistii Hindu. Urmeaza o fuga continua prin labirintul unei existente marcate de abandon, abuzuri si umilinta- in peisajul fatidic al unor slums in plin ferment, al conflictelor sangeroase intre bande ale strazii si al oribilelor crime religioase.

Mumbai este orasul contrastelor, constructii rezidentiale luxoase care se inalta fabulos, ca dupa un regim pompat cu steroizi, estetica lor futurista intrerupta de pete maronii pe harta, culoarea unui sos dens de curry, furnicarele zopdi fara apa curenta si electricitate. Oras in care avioanele private ale starurilor de Bollywood aterizeaza intr-o zona despartita de Juhu Slum doar de o “piscina” de ape menajere. Aici, intr-un fel de botez al conditiei umile, Jamal plonjeaza, si inoata in baia de excremente, pentru a putea ajunge la pista de aterizare si cere un autograf eroului sau preferat din fimele de la Bollywood!

Jamal este un Oliver Twist indian, o enigma a supravietuirii ultime. Strania sa existenta primeste imboldul unei particule de noroc, si al unui entuziasm tineresc, ce nu ramane strivit sub traumele copilariei: orfelinatul bisericii cu un preot pedofil, moartea absurda a prietenilor apropiati, casa ororilor in care copii orfani sunt orbiti sau schiloditi pentru a fi trimisi la cersit, Latika, iubita din copilarie (superba actrita Freida Pinto, foto) devenita “jucaria” unui boss mafiot, fratele ratacit in afaceri necurate…

Salvarea lui Jamal consta in puterea sa de transformare, de a canaliza o minima energie pozitiva dintr-un cosmos aparent potrivnic de la nastere. Shape-shifter, incontrolabil visator cautand o rezolvare existentiala. De la cele mai marunte slujbe, apoi ghid plin de imaginatie la Taj Mahal, si modest chai-wallah, baiat care serveste ceaiul, asteptand o sansa de la soarta, care apare sub forma concursului “Cine vrea sa devina milionar?”

In pur stil Bollywood, finalul este explozia de dans si culoare cu care ne-au obisnuit filmele indiene, celebrare senzoriala care iti trimite simturile in tilt, energie asurzitoare, exuberanta. Acea incheiere seducatoare, haos ferice, conciliant in Tehnicolor.

Pentru ca nimic nu da o satisfactie comparabila cu aceea de a recunoaste triumful spirirului uman, ca neobosit luptator, intr-o negociere isteata a fiecarui obstacol: ceea ce conteaza in viata este nu de unde provii, ci unde ajungi, sunteti de acord cu mine?

Exista anumite lucruri despre care scriu pentru ca subiectul apare aproape ca un semn, o serie de elemente ce se leaga, se invita reciproc sa fie explorate impreuna.

Sunt complet absorbita in aceste zile de prima carte din trilogia promisa de scriitorul indian Amitav Ghosh (nominalizat anul acesta pentru Man Booker Prize), “Sea of Poppies”, O mare de mac, lectura pentru care sunt in stare sa ma ascund noaptea sub plapuma cu o lanterna, doar sa mai apuc sa citesc cateva pagini, la adapost secret de “urgia” sotului meu! Turn off that light! 

Cartea te poarta in India anului 1838, in ajunul celui dintai Opium War- conflictul dintre fortele britanice din Indiile de Est si dinastia chineza Qing, cea care incercase printr-un tardiv decret sa interzica importul infloritor de opiu in China, in plina panica sociala datorita numarului alarmant de consumatori dependenti: in datele de atunci, 2 milioane de oameni in sclavia opiaceelor! 

Desigur, coroana engleza era principalul furnizor si beneficiar al acestui profitabil comert. In acest sens, de-a lungul sacrului Gange pana in Golful Bengal, in teritoriul variat al fostei colonii britanice, aflam cum familiile infometate erau fortate sa-si cultive campurile cu mac, in loc de cereale si legume, inhamate fiind la contracte de draconica exploatare. Petecul de mac al fiecaruia, ca unic mijloc de castig.

Aflam cum femeile, prin traditionalele casatorii aranjate, ajungeau sa descopere ca barbatul din patul lor era un afeemkhor, un opium-addict, lipsit de vlaga si de dorinta de a trai, daca nu fara dizolvarea completa a simturilor in drog.

Daca nu am fi drept in inima misterioasei Indii, ci undeva in sumbra atmosfera londoneza de secol XIX, am putea crede ca descrierea fabricii de opiu din “Sea of Poppies” e o pagina desprinsa din Dickens. Pe tarmurile maretului fluviu, the Black Ganga, fabrica Sudder Opium din Ghazipur, supranumita cu “afectiune” Ghazeepore Carcanna, este un cazan in vesnica, mohorata fierbere, cu tenebroase emanatii, otravind orice fiinta vie cu care impartasea acelasi aer. Miasme de letargie si stupefactie saturata de opiu. Pana si de obicei galagioasele maimute din hatisul ce inconjoara fabrica zac in intoxicata apatie; pescarii se inghesuie sa prinda pestii amortiti de dejectiile fabricii in fluviu…

 Ca intr-un cosmar ce in timpul noptii iti apasa pieptul cu o senzatie de sufocare, o coborare in neantul poros al nisipurilor miscatoare, ni se revela tunelurile in care trudesc producatorii de opiu:

“…aerul inauntru era fierbinte si fetid, miros de opiu lichid amestecat cu izul statut de transpiratie- si o succesiune de trunchiuri umane, fara picioare, se rotea in cercuri fara oprire, ca si cum ar fi fost un trib prizonier de demoni.(…) Erau de fapt oameni in pielea goala, cufundati pana la mijloc in vagoane cu opiu, calcand in picioare substanta pentru a o inmuia. Ochii lor erau goi, pierduti, si totusi reuseau cumva sa se miste in continuare, lenti ca niste furnici cazute in miere. Pareau mai mult morti decat vii, ochii lor aveau luciri rosii in intuneric, iar pielea nu li se mai distingea din drogul intunecat si lipicios.”

Abkari- opiu comun, dur ca textura si negru; madak, mingiute unsuroase de opiu si tabac, drog ieftin care se fumeaza in pipe chillum; si chandu, opiu moale ce se producea in fabrica, cea mai de pret substanta pe care intreprinzatorii sahib o trimiteau pe mare, cu destinatia Maha-Chin(China!).

Acestea se petreceau in aproape doua secole in urma; revenim in prezent: industria opiului a ramas pe putin la fel de prolifica, punand in miscare un circuit infernal de persoane, producatori, dealeri si bolnavi. Bolnavi de dependenta, addicted, hooked-on the drug.

Daca este frecvent ca femeia sa sufere influenta barbatului, sa-i accepte dominatia patriarhala, sa accepte sacrificiul drept o vocatie, totul drept o consecinta asupra faptului de a de fi nascut femeie- intr-o lume a hegemoniei masculine- exista si cazul in care femeia deprinde, prin contaminare, un viciu distructiv al omului langa care a fost desemnata sa-si petreaca viata alaturi. De pilda, femei-laolalta cu copiii- devenite dependente de opiul care il fumeaza sotii lor. Femei din Afganistan care prin traditie au tinut dintotdeauna in casa o farama de opiu drept “medicament”, leac impotriva durerii, panaceu al suferintei. Blajin- dar inselator- aducator de uitare.

Este o faima trista cea care pluteste asupra Afganistanului, ca principal producatoar al narcoticelor: opium din Nuristan, heroina rafinata din regiunea Pamir, nesfarsitele campuri de mac din Jalalabad- cu itinerariile drogurilor pashtun care traverseaza Badakchan-ul tajik, oazele uzbeke din aridul Ustyurt, prin Marea Caspica si prin Caucaz, in contorsionatul drum catre Europa.

In premiera, pentru a trata victimele pasive ale consumului de droguri atat de raspandit in special in provinciile controlate de Taliban, in Helmand, Kandahar, Herat, Nangarhar (zone in care se produc in jur de 8 mii de tone de opiu anual!) s-a deschis singura clinica de femei, Sanga Amaj Women’s Drug Treatment Center, cu un exceptional personal de medici si asistenti sociali. Cei care zilnic, cu un curaj nebun, infrunta amenintarile dealerilor si sotilor violenti, cu mintile imbacsite de drog, pentru a le oferi femeilor o sansa la tratament, o portita pentru scaparea din ghearele dependentei!

Se estimeaza ca aproape 35% din femeile din Kabul sunt dependente de opiu; dupa ororile razboiului, viata claustrata in timpul regimului Taliban, uneori drogul apare ca unica sansa a unui vag confort. Femei ai caror soti, dupa o zi de munca intre pericole si in mizerie se intorc acasa, se arunca intr-un colt si fumeaza opiu pana li se ingreuneaza pleoapele; in incaperea in care aburul haluciongen stagneaza ca o patura impalpabila, sufocanta, atat femeia cat si copii devin cu timpul “prinsi” in mreaja drogului. Aparent, e ok- toti se simt relaxati, fara griji, iar copiii se agita mai putin.

In schimb, daca sotul se lipseste o zi de tabietul sau “binefacator”, cu totii incep sa simta dureri pana in maduva oaselor, ard de febra, copiii vomita si sufera de diaree…Pentru explicatie m-am intors la “Sea of Poppies”, de unde am aflat influenta extrem de puternica a opiului asupra sistemului digestiv- in doze mici poate fi un remediu pentru diaree si dizenterie, in schimb in cantitati mari poate “ingheta” intestinul, provocand apoi o incontinenta cronica, cu spasme incontrolabile, simptome frecvente intre dependenti.

Centrul de femei din Kabul a reusit sa vina pana acum in ajutorul a putin peste 500 de femei- o cifra ce poate parea prea mica, dar din pricina mentalitatii locale prea putini barbati le acorda sotiilor permisiunea de a cauta tratament; si prea putine femei au curajul de a-si infrunta sotii agresivi! Sunt cazuri in care asistentii sociali ajung sa faca si 15 vizite consecutive intr-un camin afectat, pentru a reusi sa convinga o singura femeie sa vina la centru; insa tototdata este un numar semnificativ, un inceput de vindecare!

Cu ocazia sarbatorii musulmane Eid Al-Adha, (Kurban Bayram sau “Ziua Sacrificiului”) , in ziua ce incheie pelegrinajul credinciosilor la Mecca, Hajj, si coborarea de pe muntele Arafat, am reflectat asupra prezentei jertfei animale in istoria religiilor. Incepand cu credintele antice pagane si pana la cele mai importante culturi religioase, zeitatilor, spiritelor animiste, divinitatii- li de aduceau ofrande vii, un animal sacrificat pentru bunavointa.

In cea mai importanta sarbatoare a calendarului islamic animalul este sacrificat in spiritul jertfei lui Abraham: ca semn al supunerii in fata lui Dumnezeu, el este gata de a-si ucide fiul (in traditia musulmana fiul este Ishmael, dupa cum stim in cea iudeo-crestina numele sau este Isaac), pana cand vocea Domnului il opreste, in locul fiului fiind jertfit un berbecut.

In lumea musulmana pana si cei mai stramtorati se imprumuta pentru a putea sacrifica un miel, o capra sau un vitel, indeplinindu-si astfel datoria de drept-credinciosi. Traditia cere ca din carnea animalului o treime sa fie data celor sarmani, si in imposibilitatea de a-si ucide propriul animal pentru a-l imparti, multi musulmani din tarile occidentale aleg sa doneze bani unor organizatii islamice de caritate, care la randul lor sacrifica animale in beneficiul nevoiasilor din diferite comunitati musulmane.

In acest scop exista chiar website-uri, online kurbani zabih, unde poti dona bakra kurbani- o capra intreaga pentru 225$, o vaca pentru 600$, un bakra meat gift, carne ambalata pentru un mai modest 30$, sau poti trimite chiar o capra vie direct pe pragul casei pentru 225 de dolari!

Pentru a asigura carne halal pentru consumul musulmanilor, animalul este ucis urmand cu strictete legea islamica zabiha, principii derivate din Coran si din Sunna Profetului, care interzic a se manca animalul deja mort (cadavru), sangele, carne de porc (animal impur asupra caruia s-a invocat un alt nume decat cel al lui Allah), animale strangulate, moarte prin bataie, prin cadere, ucise de catre animalele salbatice sau pentru ca au fost impunse de coarnele altui animal.

Gatul animalului trebuie taiat invocand numele lui Allah, obicei care aminteste ca toate formele de viata sunt sacre; inainte de a pregati animalul pentru a fi gatit, tot sangele sau trebuie scurs.

In multe familii animalul destinat sacrificiului este ingrijit cu atentie si hranit cu mancare aleasa, rasfatat de familie si iubit de copii, care imbratiseaza gatul animalului pana in ultima clipa! In ziua sacrificiului este impodobit cu ghirlande de flori, blana sa pictata cu henna, coarnele sale impodobite cu panza rosie si ciucuri de lana…

In prima zi a festivitatii toti membrii familiei merg la moschee pentru a participa la rugaciune si a asista la slujba religioasa, khutba. Abia dupa accea incepe uciderea rituala, udhiya- “sacrificiul de sange”- indeplinind qurban, “un act intru multumirea Domnului”: animalului i se ofera apa si sare, ochii ii sunt acoperiti cu un stergar si este intors cu fata spre Mecca. Unii spun ca din respect pentru animal nu i se arata niciodata lama cutitului!

M-am gandit ca ar fi interesant sa va prezint cum se pregateste un musulman in intampinarea zilei de Eid al-Adha, urmand Sunna si “primenindu-se” dupa cum recomanda legea Shariah.

Credinciosul trebuie sa indeplineasca ghusl- curatirea rituala, ablutia (pentru rugaciunea de Eid), sa se spele pe dinti, folosind de preferinta miswak, radacina arborelui de arak, care inalbeste dintii si dezinfecteaza gura; sa se parfumeze (de preferinta cu attar); sa poarte cele mai bune straie, fara excese, iar daca se poate, albul este culoarea ideala; sa mearga devreme in locul in care se tine rugaciunea de Eid, si sa se intoarca spre casa pe un alt drum, precum a fost stabilit de catre Profet; sa recite takbir-ul de Eid (Allahu Akbar).

Este impresionant cum la ora sacrificiului strazile oraselor si asezarilor sunt imbaiate in sange, copii veseli in picioarele goale, devenite rosii, ca pline de rani, alearga prin colbul amestecat cu sange, privind macelarii care dezmembreaza animalele, pregatindu-le de ospat, iar capatani taiate, cu ochi sticlosi, vegheaza cum sangele se scurge din trupurile atarnate in carlige.

Insa acesta este mersul firii, de-a lungul istoriei carnea a fost mereu considerata o trufanda, un lux destinat ocaziilor speciale, o bucurie a celor nevoiasi si flamanzi. Tocmai de aceea din animalele sacrificate nu se iroseste nici o particica, sunt consumate in intregime, creier, grasime, maduva, pana cand nu mai ramane farama de carne pe os!

Ca si in articolul meu despre Eid al-Fitr, la sfarsit de Ramadan, am cules din felurite parti ale lumii musulmane mancaruri asortate, desigur pentru Eid al-Adha ingredientul principal fiind carnea:

Nelipsit este kebab-ul, de miel, din ficat -boulfaf in Maroc- sau din inima, in prima zi de Eid; mechoui- carne fiarta de miel- in zilele ce urmeaza, pana la consumul integral, mai ales in zonele sarace, unde carnea de miel este prea pretioasa pentru a se manca regulat in timpul anului!

Pilaf cu carne in Iran, iar in Irak lumea se strange bucuroasa in jurul unui miel intreg rumenit la protap.

In Pakistan se serveste calda, insotita de orez, lazeez (delicioasa) Qorma, un fel de tocanita de carne, cu arome generoase de coriandru, usturoi, migdale si boia de ardei iute. Kebab-ul e condimentat cu seminte de coriandru si marinat in iaurt, acidul lactic avand menirea de a fragezi carnea.

In tot subcontinentul indian este raspandit versatilul biryani, pentru Eid al-Adha desigur din carne de oaie si orez cu sofran, si o alta varianta de Korma, preparat tot din carne de oaie, cu nuca de cocos, ginger, scortisoara si chili. Curry cu carne in Bangladesh.

E faimos in traditia afgana “Kabuli pilau”, orez cu carne de miel, morcov si stafide; supa traditionala este shorwa, carne, legume, bucati de paine si masala (variate condimente, pisate marunt- piper negru, cumin, coriandru, cuisoare, ginger etc). Tot in Afganistan, oamenilor saraci li se imparte shul-e-goshti, un ghiveci de orez, fasole si naut cu carne.

Dulciurile si fructele uscate sunt o parte importanta din Eid Al Adha, oaspetii sunt intampinati cu fructe confiate, nuci, prajiturele cu cardamom, apa de trandafiri si fistic, precum kulcha-e-birinj si ab-e-dandon.

Dar tot in Afganistan pentru Eid Al Adha se bea un ceai cu totul special, qaymac chai: ceai verde la care se adauga un varf de praf de copt (ce ii confera o surprinzatoare culoare roz!) si cardamom, zahar si lapte dupa gust; desigur ingredientul final este qaymac, exact caimacul nostru, crema vartoasa a laptelui!

In Dubai, vizitatorii centrelor comerciale sunt intampinati de Eid al-Adha cu ceai, cafea, curmale si li de ofera rasini parfumate, oud si tamaie. 

Imi doream de mult sa mai scriu un articol despre mancare (si din imboldul unor sugestii, desigur!), asa ca daca ati avut ocazia de a gusta feluri de mancare mai exotice, ati avut parte de aventuri gastronomice…sau pur si simplu vreti sa impartasiti ceva gustos…lasati-va amprenta culinara in comentarii!

Nu stiu cat de mult ar putea fi considerata o declaratie antipatica (ceva ce doar spiridusul morocanos Grinch- din poza- ar putea mormai printre dintii verzui!), dar anul acesta, in afara de placerea de a sta cu cei dragi in jurul unei mese cu platouri aburinde si vin rosu rubiniu, imi dau seama ca toata isteria “consumista” de Craciun mi se pare mai ridicola ca niciodata. Craciun comercial.

Frenezie morbida in a fugari cadouri imposibile pentru a onora toate obligatiile, vanatoare de “ocazii”, achizitionarea disperata, ca un ultimatum pe viata si pe moarte, a unor obiecte care in cursul anului nu le-am onora nici macar cu o privire. Phew, bine ca am apucat ce ramasese pe raft. Ok, m-a costat piciorul unei pensionare asupra careia am trecut cu caruciorul si blesteme care imi dau deja un inceput de migrena, dar mai bine oricum decat sa ma prezint cu mana goala! Eternal damnation!

Obsesia de a avea, de a abunda: cozi interminabile in supermarketuri care alimenteaza si ruineaza lumea in acelasi timp; centre comerciale mamut, devenite uriase domuri, sub ale caror lumini clinice de neon furnicarul uman dospeste o cultura neasemuita de nervozitate si agresivitate molipsitoare; tone de plastic, produse inutile si mancare in cantitati risipitoare ce se arunca la gunoi a doua zi dupa sarbatori!…  

Aflandu-ma intr-un magazin de lux ieri in centru, am ajuns la concluzia ca spectacolul uman, mai ceva ca un bufet international, te absoarbe cu un apetit distructiv- si inhiba orice intentie de shopping. Ambuscada pe scara rulanta- la ultima treapta, datorita unui pas facut o secunda prea tarziu, puhoiul de cumparatori se pravaleste inainte, riscand sa se calce in picioare. Nimeni nu mai are energie de cheltuit cu un zambet, o curtoazie, un gest amabil. Maxilarul este inclestat intr-o grimasa fioroasa, omul clipeste des, incercand sa focalizeze asupra sacrei Christmas List, datorie si onoare.

E tragi-comica exasperarea umana in fata atator obiecte ale dorintei, asupra masurilor epuizate in stoc, expresia pierduta a barbatilor trasi in valtoare de partenerele lor care se agita si probeaza haine, pantofi cu nemiluita. Mai putin comica, doar trista, ingandurarea celor care intorc febril etichete sperand ca intr-un final sa gaseasca ceva ce isi pot permite; cei care platesc la casa cu aerul celor stiu ca lunile ce urmeaza sarbatorilor vor fi luni de sacrificiu.

Pentru ca in ciuda aparentelor feeric iluminate si a ofertelor ispititoare licurind printre beteala in vitrine, amenintarea de criza se insinueaza in constiinta tuturor. Stand de vorba cu o responsabila a salonului modei feminine, am aflat ca in anii precedenti, cu trei saptamani inainte de Craciun, incasarile zilnice nu coborau sub 25 000 de euro; acum, chiar intr-o zi de weekend, abia se ajunge la 4000. “Lumea nu mai cumpara; majoritatea doar se uita, sau aleg maruntisuri.” Ce credeti, e trist sau semnifica mai degraba mai putin lacomie, faptul ca poate devenim mai cumpatati?

Daca as fi un fotograf profesionist, mi-ar fi placut ca ieri sa fi imortalizat (desi poate parea usor nepotrivit!) o imagine ce am simtit atunci ca reflecta anxietatea si singuratatea individului in anonimatul urban: o angajata cat mai probabil la capatul puterilor, cu cearcane, gura cazuta si mainile atarnand pe langa corp- complet imobila intre miscarea furioasa dimprejur, ca si cum si-ar fi taiat in spatiu aparte dintr-o alta dimensiune. Si o privire incredibil de absenta, pierduta la mile si mile in departare! 

Putea fi si o fantoma, atat de statica si stranie era prezenta ei intr-o mare furtunoasa- amalgamul uman nepasator.

Mda, pentru ca daca imi aduc bine aminte, in anii trecuti, simpla frunzarire a unor reviste glossy cu pretentioasele “Ghiduri de Christmas-shopping“ imi ridica pulsul, ma programa psihic pentu o sedinta savuroasa de over-spending, o supradoza de achizitii (inutile si exorbitante, cum descopeream apoi cu remuscari). Varfurile degetelor ma furnicau de placerea anticipata a rasfatului care urma…

M-am schimbat de atunci: gasesc infinit mai multa satisfactie cumparand atentii semnificative pentru cei care ii iubesc, evit tumultul comercial al ultimelor zile- sub presiunea unei bombe cu ceas- evit risipa din respect pentru cei mai putin norocosi ca noi….Sa te bucuri de sarbatoarea de Craciun ca de fericitul prilej al crestinatatii, de timpul impreuna cu familia- nu de maratonul epuizant al cheltuielilor, un fel de momentan sugar-rush de materialism acut!

Singurul lucru care m-a consolat a fost faptul ca lumea ce astepta la coada, in frig, sa intre in Palazzo Marino din Piazza della Scala- din Milano, pentru a vedea expozitia de pictura- colectie privata- a marelui maestru Caravaggio,…depasea sensibil coada de persoane care tropaia pe loc, sufland aburi grosi,  gata sa intre la Louis Vuitton, sa inhate cate ceva, orice: de la un breloc la o vesnic-trambitata geanta monogramata, sa-i tranteasca asupra o funda rosie si sa o boteze “cadou de Craciun”.

Este ceva exotic si subtil-senzual, cu aroma de iasomie, a “O mie si una de nopti”, in disimulata pasiune orientala cantata de poeti si artisti. 

Si este cumva poetica in sine atractia barbatului cu pielea de culoarea cafelei arabe, si ochi patrunzatori de beduin- ca pierduti in scrutarea eterna a nesfarsitelor dune de nisip- pentru femeia alba, europeana. Paloarea ca semn al fragilitatii si supunerii sexuale, reminiscente din haremurile cu sclave nurlii ca prada de razboi, de la frumoasele Caucazului- blondele zvelte cu ochi verzi din Circassia- pana la seducatoarele din Balcani, piscina ispititoare de gene amestecate oriental-europene…

Una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste care le-am citit vreodata- in deplina armonie cu fascinatia mea visatoare pentru Orient- este Ali si Nino, cartea scriitorului azer Kurban Said. Emotionanta, pe tot parcursul lecturii, inflacararea lui Ali Khan, musulman de nobila origine persana, pentru frumoasa Nino Kipiani, georgiana crestina…O romantica si profund lirica istorisire a intalnirii dintre Est si Vest, intre crestinism si Islam, intre onoarea tribala si sacrificiu pentru cel iubit…

In contextul timpurilor moderne, dorinta de a poseda o astfel de femeie, alba ca laptele, cu cosite blonde si desigur faima de savuros libertinaj care ar face-o accesibila fara obligatii, ajunge pana in India- (se poate adauga aici replica cu profund substrat de dominatie sexuala a ceea ce insemna odata elementul alb al puterii colonialiste! “The brown man” vrea sa guste lotusul alb).

O sa ma folosesc aici de un nou exemplu din cartea “White Tiger” a lui Aravind Adiga, tocmai pentru ca a ilustrat atat de bine maladii si disfunctii sociale de actualitate, tensiuni sexuale intre caste si pulsatii morbide! Balram, personajul principal, este doar un servitor-sofer, de casta relativ modesta (Halwai, adica patiseri, cofetari, desi din pricina saraciei ajunge in conditii mult mai joase, prestand servicii inferioare) insa tanjeste dupa o femeie cu “par de aur”. O creatura splendida ce Balram zareste pentru intaia oara cand ii este “servita” stapanului sau de catre un amic binevoitor. “A whore?”…”Nu, o femeie din Rusia- il linisteste omul cel gras. Arata exact ca o actrita americana! Kim Basinger! Nu o tarfa, ci o prietena. O prietena magica! Ai treizeci de mii de rupii la tine?”

Prietena magica este inalta si atragatoare- insa ceea ce remarca in mod special soferul Balram este parul ei, auriu si stralucitor, “intocmai ca in reclamele la sampon!” Fascinatia pentru pletele blonde nu este doar a indianului de casta inferioara- ci si stapanul sau bogat si educat este invitat de codosul cel gras sa-i atinga fetei cositele cu veneratie: “Curaj, atinge-i parul. Vezi, e adevarat! Nu te teme- e prietena noastra!” Fata vorbeste perfect si Hindi: “Sunt o studenta ucrainianca in India!”

Din acel moment Balram are un singur scop: sa faca si el dragoste cu o fata cu parul de aur. Pentru asta pune bani deoparte- nu-l mai intereseaza sa-si ajute numeroasa familie ramasa in sat- ci cu o suvita de par blond gasita in masina stapanului, al carui parfum vag incearca mereu sa-l inspire cu nesat, colinda “pestii” care propun astfel de trufandale europene. “High-class sau low-class? Virgina sau nu? Pretul depinde de asta! Minimum sase mii cinci sute, Soarece de la tara- il asigura un tovaras. Pielea alba trebuie respectata!”

Intr-un hotel din Delhi Balram asteapta cu infrigurare intalnirea cu balaia Anastasia. Dupa o suma piperata platita managerului- cu alte cinci sute de rupii supliment pentru ca e un client din “clasa muncitoare”- are la dispozitie douazeci de minute pentru a-si implini visul. Tovarasul sau, la randul sau clasa inferioara, il bate incurajator pe spate: “Mult noroc, Soarece de la tara! Fa-o! Fa-o in numele nostru, al tuturor!”

Cea dintai vedere a fetei ii trezeste soferului Balram o scurta filosofare asupra conditiei omului sarac: “Am suspinat, pentru ca fata asta nu arata nici pe departe precum Kim Basinger. Si atunci mi-am dat seama: cum cei bogati obtin intotdeauna cele mai bune lucruri in viata, iar tot ce ne ramane noua sunt resturile lor!”

Apropiindu-se pentru a-i zari mai bine chipul, Balram vede ca fata arata obosita si consumata, cu vanatai sub ochi ca si cum cineva ar fi zgariat-o. In schimb cand se catara neindemanatic asupra ei (”sapte mii de dulci rupii pentru douazeci de minute! sa-i dam drumul!“) si isi trece degetele printre buclele ei aurii- nu poate decat slobozi un urlet de groaza. Sare din pat si o plesneste peste fata.

“Asta, zbiara el catre manager, tragand femeia de par- nu este aur adevarat!” Radacinile erau negre! Fata era vopsita!

Netulburat, managerul ii explica “La ce te astepti, pentru sapte mii de rupii? Blondul natural costa patruzeci, cinzeci de mii!”

Am vrut sa incorporez acest fragment -zic eu, de mare expresivitate si inventivitate literara moderna!- intr-o discutie mai ampla asupra traficului de femei ce infloreste in Orient.

Femei din Rusia, Moldova, Ucraina, Uzbekistan, Belarus dar si din Romania, multe dintre care sunt ademenite sa lucreze in Israel, Liban sau in tarile din Golf drept modele, maseuze, animatoare in cluburi, sau chiar ingrijitoare, menajere si chelnerite; in schimb, in locul unui contract de munca le asteapta sinistre tranzactii care le vad sfarsind in bordeluri, carne de consum pe piata degradanta a prostitutiei. Terorizate si sechestrate.

Inceputul activitatii este unul care aminteste cruzimea comertului cu sclavi: femeile sunt supuse unor licitatii dezumanizante, in salasuri de groaza, in care sunt dezbracate, pipaite, “testate” si in final violate de catre noii proprietari, cei ce devin stapanii trupurilor si destinelor lor nefericite. Prea putine gasesc scapare din acest subteran al terorii, o coborare intr-un infern facut din abuzuri, agresiune si desigur uitare- a tot ceea ce reprezinta demnitate si normalitate. Femei al caror suflet este sfaramat, un interior ce devine taios si fragmentar ca o oglinda sparta in mii de tandari!

Este evident ca distributia inegala a bunastarii in lume, abisul economic intre clasele sociale- a fost unul dintre principalii factori care au generat abundente circuite de trafic sexual, “catering” de femei sarace pentru placerile celor bogati. Din Estul Europei frumuseti slave care se “revarsa” in intreaga lume; traficul uman poarta femei din Nepal in India, din Burma in Thailanda, din Bangladesh in Pakistan, din Filipine in Golf s.a.m.d!

Industria sexului, de tentaculara fecunditate, prospera ingrijorator in zone defavorizate. In cazul prezentei militare, a conflictului armat sau in urma razboaielor- mai mult ca niciodata in conditii de violenta extrema sporesc si cazurile de agresiune sexuala asupra femeilor. Femeile “traficate” devin obiecte sexuale pasive, in proprietatea barbatilor care-si exercita hegemonia masculina si printr-o sexualitate exacerbata, dominanta: ceva atat de primar si animalic, incat este in stare sa striveasca, sa anihileze complet femeia! Trupul lipsit de aparare devine la randul sau un camp de lupta, asupra caruia barbatii isi pot comunica furia si puterea.

Exemplu de absurda degenerare a conditiei femeii intr-o tara macinata de razboi o constituie traficul de fete din Irak, de multe ori vandute in state din Golf unor barbati in varsta dispusi a plati sume fabuloase pentru virginitatea lor, precum semnaleaza organizatii non-guvernamentale ca Women’s Freedom. 

Urmarind recent un documentar realizat de fotoreporterul bulgar Mimi Chakarova, intr-una dintre tarile din Golf, am aflat un soi de ierarhie a nationalitatii femeilor care se vand in hoteluri, cluburi, baruri sau chiar internet-cafe (insidioase au devenit capcanele prostitutiei!). Cele mai ieftine sunt chinezoaicele si femeile africane, urmeaza apoi fetele din Estul Europei: abundenta lor se pare ca a saturat veneratia orientala pentru piele ca laptele si par blond, fiindca in mod surprinzator, cele mai scumpe escorte si prostituate (de la o mie de USD in sus!), sunt considerate “middle eastern women“, femeile orientale- pe un alt website sunt mentionate, de exemplu, locatiile ideale pentru a intalni fermecatoare fete iraniene disponibile in Golf, “servite” cu un platou tipic de fructe, o shisha si o portie de koobideh (kebab persan)!

Pentru cei ce doresc sa afle mai mult pe aceasta tema- sa ne ajute sa devenim mai sensibili, mai putin inclinati a judeca femeile care pentru un motiv sau altul ajung in aceasta pozitie, sau sa stim sa reactionam cand suntem confruntati cu un astfel de caz, sa putem ajuta- va recomand in incheiere cartea “The Natashas- The New Global Sex Trade”, a scriitorului Victor Malarek, blogul “The Natashas”, cu articole si informatii in incercarea de a combate exploatarea sexuala, si site-ul Sexual-Terrorism.org !�