Mi-am deschis laptopul de dimineata si pe Yahoo Italia! home page mi-au sarit instantaneu in ochi doua titluri care dau fiori- a confesat unul dintre cei patru violatori romani din cazul Guidonia, in apropiere de Roma (viol in grup, logodnicul victimei batut la sange si inchis in portbagaj in timp ce banda isi facea poftele cu fata de 22 de ani); si alti trei romani arestati de data aceasta la Piacenza, pentru a fi violat, agresat si jefuit o prostituata bulgara de 21 de ani: rapita din fata unui hotel din Padova, inchisa in portbagaj (!) si supusa apoi violului in grup.

Ce se intampla in numele lui Dumnezeu cu valul acesta de agresiuni sexuale, violenta impotriva femeilor, bestiala cruzime si sadism, la mana unor indivizi nelegiuiti?! Cazuri devenite mai numeroase decat, sa zicem, amenintarea tenebroasa a unui serial-killer, sau pornirile defectuoase din gravele tulburari psihice ale unui maniac sexual: au devenit alarmant de frecvente grupurile de indivizi care o fac pentru “distractie”, pentru ca nu au alta ocupatie decat o existenta parazitara de raufacatori, cei care comit aceste abominabile acte doar pentru ca intr-un “ceas rau” drumul lor s-a intersectat cu acela al unor bieti nevinovati, care le-au starnit instinctele depravate!

Mai este normal oare ca in ziua de azi sa fie atat de raspandit acest tip de teroare, acest oribil, gretos tratament care vizeaza femeile: bucati de carne bune de inhatat si siluit, pentru a satisface pornirile animalice ale unor dezaxati care isi pierd dreptul de a coexista in societatea civilizata?!

Cat de greu trebuie sa fie, ca femeie, sa mai treci pe o strada pustie langa un grup de barbati- si sa te gandesti- uite ce oameni de treaba, or fi niste muncitori onesti care fumeaza o tigara dupa servici- sau e mai probabil sa lungesti pasul cu ochii-n pamant, sperand sa nu fie o haita de bestii carora sa li se urce sangele la cap si sa te supuna la o brutala agresiune?! Cine ne mai asigura ca necunoscutul care lasa o umbra prelunga, amenintatoare, la intrarea intr-un gang e de fapt un inofensiv cetatean care-si vede de ale sale, fara intentia de a-ti lipi o lama rece de gatlej si a te trage dupa el?!

Este evident cum astfel de scenarii de groaza au contaminat realitatea cotidiana, prin fapte despre care citim sau auzim zi de zi, marturii prin care constati cum intr-o clipita viata cuiva se transforma intr-un cosmar sinistru, un vortex absurd care te lasa ravasit, sangerand cu traume definitive, cicatrici ca rani vesnic deschise: aberatia inumana care este violul.

In ziua de azi a devenit din ce mai complicata identificarea unui “profil” de violator: desi imaginea dominanta este in continuare cea a necunoscutului/ grupului de necunoscuti infierbantati cu apucaturi barbare, care pot ajunge pana la crima (o granita infiorator de subtire intre viol si uciderea victimei!), este in crestere si numarul violatorilor din cercul cunoscutilor/familiei, eruptia unor manifestari nascute din clocotul tulbure al frustrarilor secrete si tensiunilor sexuale reprimate!

Cate persoane oare in ziua de azi navigheaza website-uri pornografice, descarca video-uri in care femeile se afla in posturi degradante, jucariile placerii masculine, interpretand rolul sclavei docile, acceptand spontan conditiile si perversiunile barbatului-dominator?! Nu e vorba aici de consumatorul normal de kinky sex! Ci de interpretarile unor fantezii atat de scabroase si deviante incat in Marea Britanie s-a inaintat un proiect de lege care sa interzica posesia oricarei forme de “pornografie extrema si violenta” datorita unor studii care au aratat numarul periculos de persoane care se excita in fata scenelor de viol/snuff/torture-porn, de abuzuri comise asupra trupului feminin! O inclinatie pentru violenta?

Ce este de facut? Cate masuri de precautie sunt necesare? Cum se poate opri oare epidemia de violuri, acesta continua vatamare a spiritului si corpului unor fapturi fara aparare, femei si copile totodata…a caror viata nu va mai fi niciodata la fel!

Recunosc, citesc (rasfoiesc) presa sportiva doar de doua ori pe saptamana- in ziua dinainte de meciul sotului meu, si in ziua de dupa El Partido…dorado, atrasa desigur de partea de senzational, de titlurile bombastice, de episoadele controversate: inhat momeala cu aroma de sport-spectacol, ca orice cititor mai putin interesat de partea tehnica.

Plimbandu-mi alene privirile pe un saptamanal sportiv, ale carui pagini lucioase sunt unse abundent cu ipostaze senzual-glamorous ale unor iubite de atleti, sau practicantele cu corpuri perfect tonice din diferite discipline fizice, mi-a sarit in ochi un termen exceptional savuros: Marias Chuteiras. Pai bine, daca un cuvant ar putea purta bling (n.a.: bijuterii opulente over-size, street-style), acest termen este cu siguranta impodobit din plin cu rezonanta! 

Cu nimic mai prejos ornamentala este explicatia acestei sintagme, originara din taramul fecund in frumuseti amazonic-galopante: Brasil, viva Brasil! Intr-un dictionar web sarcastic precum Desciclopedia (mock-dictionary!) Marias Chuteiras sunt definite drept fetiscanele care tanjesc dupa un fotbalist, cele care isi dedica existenta scopului suprem de a captura in mreje un protagonist cat mai bogat si mai faimos al sportului rege!

Atentie, a nu se confunda cu WAGs, precizeaza creatorii sintagmei, a fi sotie sau iubita oficiala de jucator este fait accompli, pe cand Marias “pantofi de fotbal”(caci asta inseamna “chuteiras” in portugheza!) sunt o breasla pestrita de “modelos ou atrizes sem talento”, actrite porno, pin-up girls din calendare genul “drop naked and give me twenty- dezbraca-te si fa-mi douazeci de flotari! Executaa-rea!” si modele din sedinte foto cu tot felul de giumbuslucuri erotice pe gazonul verde-fraged al unui teren de fotbal! Sugestiv,sugestiv- pictoriale cu mingi de fotbal, silicoane explozive si spagaturi de balerina elastica: aspirantele Marias nu se dau in laturi de la nimic pentru a-si demonstra potentialul. Wife material right there!

M-au amuzat dintotdeauna aceste “produse tipice”, nascute din fina observatie ironica a unei culturi populare anume: daca in Brazilia circula vesel curentul Marias Chuteiras, imi aduc aminte cu multa nostalgie de categoria sociala numita Jumeirah Janes din Dubai: specimene expat in automobile de lux, cu pometii la fel de luciosi (Botox ahoy!) precum caroseria lustruita cu truda de majordomul lor indian, inarmate cu carti de credit nelimitate in Mall-uri si membership-uri la cele mai sofisticate SPA-uri si beach-clubs din Emirate; cu toate acestea lamentandu-se necontenit cu prietenele la telefonul Vertu incrustat de diamante, sau la un skinny latte la Starbucks, de viata plina de inconveniente (oh dahhlink!)…si eh, desigur fidele cliente la clinicile de chirurgie plastica, insirate ofertant pe Jumeirah Road (un fel de fabulos Rodeo Drive- Beverly Hills, din Dubai!).

Dar sa revenim la Marias Chuteiras, care nu mai sunt demult doar o extravaganta braziliana, ci impanzesc ambitios orice natiune care divinizeaza fotbalul. Aprigele Marias internationale bantuie atat cluburile si localurile frecventate de fotbalisti, facand pressing dezinhibat, cat si centrele de antrenament- asigura jurnalistii sportivi- care le remarca cu un strop de gossip: cum isi prezinta “marfa” in tinute provocatoare, mai-mai ca pe un car alegoric din carnavalul de la Rio, strigandu-si preferatii din tribune, impingand cu busturile vulcanice printre gardurile care le separa de “target”, gata sa le darame! Parol de saptamanal sportiv!

Marias Chuteiras, WAGs, fashion campaigns & endorsements, cupluri sport& showbiz…sportul rege nu mai fascineaza doar in teren, ci este un magnet-media si o pasiune universala!

Indraznesc sa cred ca ceea ce ne aduce pe multi impreuna in gandire, navigand acest spatiu virtual, este o dorinta comuna de evaziune. Placuta imersiune mentala intr-o lume aparte, cu orizonturi sclipind misterios si atragator in departare: ceva ce te cheama pe nume, cu dezarmanta familiaritate, ca un magnet irezistibil!

Aceste calatorii imaginare eu le-as boteza escapism superficial.  Ceva ce imita acele delicioase furnicaturi pe sira spinarii cand esti confruntat cu stimulii unui spatiu virgin. O injectie de adrenalina. Nimic mai electrizant pentru mine decat acea betie a simturilor cand te afli intr-un loc nou, intr-o destinatie neexplorata- cand cobori dintr-un avion si esti instantaneu coplesit de miresme surprinzatoare, nestiute! Deodata respiri un aer incarcat de promisiunea lucrurilor ce asteapta sa fie descoperite : trei parti pura excitatie, si o parte teama de necunoscut.

In schimb, nimic nu ma exaspereaza mai mult decat o existenta statica, monotonia intervalelor lancede de timp mort, in care sub o scoarta inghetata cresc radacini noduroase, franghii vegetale ce te ancoreaza in loc, intr-un soi de prizonierat si hibernare. De aceea, cand nu calatoresc, parte din dorinta de escapism personal, in care tanjesc dupa senzatii curioase si un secret suvoi artezian de inspiratie…proiectez viitoarele calatorii. Si, viaggiare, spune un cantec italian drag mie de Lucio Battisti.

In privinta urmatorului voiaj, Superficiala se trezeste in fata unei alegeri complicate.

De ceva vreme s-a conturat in mintea mea itinerariul ideal, o calatorie ca un vis ardent, care inmagazineaza deopotriva vechi obsesii, pasiune culturala si nu in cele din urma convingerea unei semnificatii intens personale: Drumul Matasii. Cel putin o prima parte, 28 de zile care sa ne poarte din Beijing catre Samarkand, odinioara capitala civilizatiei sogdiene…Si cand vremuri mai pasnice o vor permite, continuarea anticului drum prin Mazar-e-Sharif, orasul afgan vegheat de masivul Hindukush- cu sanctuarul Hazrat Ali, mormantul legendar al califului Ali, var si ginere al profetului Muhammad (am mai vorbit despre Ali in articolul “Ashura”!), ingropat aici dupa moartea sa in anul 658: legenda spune ca de teama dusmanilor care i-ar fi profanat trupul, discipolii sai il legara de o camila alba ce goni catre est- fu astfel inmormantat in locul in care animalul cazuse; cel dintai templu, construit in timpul sultanului selgiucid Sanjar in 1136, fu distrus de nimeni altul decat Gengis Khan! Tot aici se spune ca este ingropat profetul Zoroastru, sub lacasul Moscheii Albastre…

Ar urma Herat, oras de magnifica istorie, o epoca de aur sub urmasii lui Timur-Lenk (in secolul XII populatia din Herat o depasea pe cea din orase precum Paris sau Roma!), ai carui locuitori vorbesc dialectul dari, mai pur chiar ca limba farsi (in care eu fac primii pasi de studiu!): aici visez sa vad moschea si mausoleul reginei lui Shakh Rukh (fiul cel mic al lui Timur-Lenk!), cea comparata cu Bilquis, regina din Saba, pe numele sau Gawhar Shad.

De aici am pleca mai departe catre orasul sfant Meshed, in Khorasan-ul iranian, unde conform credintei siite este ingropat cel de-al optulea Imam, otravit fiind de catre califul sunnit, fiul lui Harun Al-Rashid (califul din O mie si una de nopti!) cu suc de rodie…Si aici regina Gawhar Shad, cu aleasa stima a unei sunnite pentru un sfant din traditia Shi’a, construise in 1405 o faimoasa moschee, ale carei curti interioare- Enqelab si Azadi- sunt o splendoare in cupole aurite, iwan batute in turcoaze si ceramica verde-smarald!  

In continuare ar fi Nishapur, Tehran, Tabriz, si in fine in Turcia catre Antakya, pana la tarmul Mediteranei, sau poate traversand in schimb Eufratele, Palmira (Siria)…pana in porturile in care odinioara navele incarcate de opulenta orientala, rasini parfumate si matase plecau catre Occident… 

Pai bine, o sa spuneti, si ce te opreste sa dai frau acestei mari pasiuni? Aici ati putea interveni voi, dragii mei cititori: sotul meu viseaza in schimb la o mult mai tihnita vacanta in California, pe idilica Route 1 intre San Francisco, Los Angeles si San Diego, supralicitand apoi cu o romantica saptamana de “miere si Mai-Tai” in Hawaii (ceea ce ar reprezenta factorul de noutate fata de itinerariul de anul trecut, documentat pe Superficiala!)

Cantariti bine in talerele balantei, inainte de a “vota” in comentarii o preferinta pentru un anume itinerariu de vacanta…al Superficialei sau al dulcei sale jumatati!

Superficiala pleaca din Beijing, unde viziteaza Orasul Interzis, Templul Cerului, Piata Tien’anmen, Marele Zid Chinezesc, mormintele dinastiei Ming; ajunge apoi in Xian, in valea fluvuiului Wei si a Fluviului Galben, in inima Chinei antice: unde arheologii au scos la iveala mirabila armata a celor sase mii de luptatori din terracotta si a cailor lor de razboi, ramasi fara armele si carele de lemn, pulverizate de cariul timpului nemilos; cu mormantul subteran al imparatului Qin si Pagoda Marii Gaste Salbatice; ici-colo fuziunea dintre China si Islam, o moschee cu inscriptii in araba si in dialect mandarin, cu un minaret in forma de pagoda…In drum spre Xiahe: manastirea tibetana de la Labrang, si intre muntii Tian Shan sclipirea glaciara a Tian Chi, “Lacul cerului”.

Peste temutul desert Taklamakan, cea mai teribila parte din Drumul Matasii, in legende bantuit de tenebre si de spirite demonice- se ajunge la Kashgar, cu antica sa populatie de origini turcice, uigurii musulmani invaluiti in misterele tribale ale Asiei Centrale: dintre stepele Mongoliei, un trecut cu trasaturi europene! Fascinant bazarul duminical, cu “negustori” de pretutindeni, din Pakistan si Kirgizstan, dar si cu faimosii taietei traditionali laghman, trasi artizanal in manunchiuri si de opt metri, preparat delicios pentru supele suoman; moscheea Etigar si mormantul lui Abakh Khoja, maestru Sufi si conducator in Kashgar, considerat chiar a fi avut o relatie de rudenie cu profetul Mohammad!

Iar una dintre cele mai emotionante parti ale calatoriei ar fi pentru mine vizitarea unor orase antice precum Samarkand si Bukhara, orase de eleganta persana in Transoxania islamica: Samarkand si sofisticata sa splendoare, capitala gloriei unui cuceritor precum Timur-Lenk, la a carui comanda fu construita monumentala moschee Bibi Khanum. Mormantul lui Timur-Lenk este un bloc de jad negru, si alaturi de el dorm somnul de veci fiul sau Shah Rukh, emirul din Herat, si Ulug-Beg, printul-astronom, “parintele”observatorului (cu un urias sextant Fakhri!) si al primei madrasa din Registan, inima Samarkandului! M-as pierde in bazarele din Bukhara, cu giuvaeruri orientale batute in turcoaze, covoare impletite cu maiestrie de mainile turkmenilor, si culorile fluide ale tesaturilor si matasurilor locale; ni s-ar impaienjeni privirile de atata frumusete in fata cupolelor verde-smarald a anticei madrasa Mir-i-Arab si a minaretului de 47 de metri inaltime al moscheii Kalan, salvat de la distrugere de catre Gengis Khan, care spulberase orasul din temelii in anul 1220!

Pe de alta parte ne asteapta o hedonistica vacanta californiana, cu splendidele plaje mangaiate de Pacific si valuri domesticite de suferi, cu trandave mic-dejunuri cu French Toast si sirop de artar din belsug, si muzica anilor ‘60 insotindu-ne cu spirit hippie la radio, in timp ce coboram 101 California South pana la frontiera cu Mexicul…

Sunny California…sau Silk Road plina de mistere? Transpunerea aventurii pe Superficiala inclusa la pachet, fireste…

“Vals cu Bashir” castiga duminica trecuta un Golden Globe pentru cel mai bun film strain- si asta in timp ce cu mare probabilitate asupra fasiei Gaza cerul era scuturat din temelii de un alt raid aerian (ceea ce criticii de film au numit “a strange case of art imitating life”). Mi-au fost de ajuns cateva secvente din film- imagini hipnotice, o tema fierbinte- ca sa-mi propun sa-l vad: viziunea regizorului israelian Ari Folman asupra masacrului palestinienilor din taberele de refugiati de la Sabra si Shatilla, septembrie 1982.

Si nu oricum, ci intr-un film de animatie. O metafora a mintii ce pare o revelatie onirica prelungita, chinuitoare, obsesiva- in spusele lui Folman, “animatia functioneaza la granita dintre realitate si subconstient”. Un spatiu apocaliptic cu siluete supte, costelive, in sumbru gri metalic si pete vinete ca niste rani vechi, sub cerul apasator de culoarea unui galben toxic. Priviti posterul- un cer bolnav-putregai si ocru-acuzator, o nuanta a descompunerii ce devine laitmotivul filmului. Un aer imbibat de damnare prin care personajele se misca mecanic, lent ca niste somnambuli. Ca niste zombie!

Este povestea unui tanar Ari Folman, soldat israelian ce asista la atrocitatile comise de catre Militia Crestina “falangista” din Libanul asediat asupra refugiatilor palestinieni. Martor neputincios, simtindu-se participant indirect la oribila executie a civililor nevinovati, cu tot cu femei si copii, fostul soldat traieste cu un subconstient devorat de vina: dintr-o ceata a uitarii, dintre sedimente obscure, ingropate demult in strafundurile celor mai tainice trairi, laolalta cu frica si rusinea- se intorc viziuni tulburatoare.

O perioada atat de traumatica incat mintea sa a blocat orice amintire: si lasa un individ dezorientat, cu vagi procese de disociere, care pentru propria salvare a ales sa dizolve istoria ca intr-o baie de acid, un act disperat de reprimare a ororii. Ceea ce s-ar numi post-traumatic stress disorder. Am fost realmente acolo? S-a intamplat oare totul sub ochii nostri?

Ari isi incepe demersul de reconstructie a memoriei prin intermediul fostilor sai tovarasi de lupta- la randul lor bantuiti de vise recurente, de halucinatii absurde, de confuzie senzoriala: soldatul ce viseaza mereu o haita turbata de 26 de caini care vin sa-l ucida, falcile lor inspumate, ochii plini de ura- exact numarul de caini impuscati de el in incursiunea din Liban (ordin in sate in care latratul lor anunta “teroristii” palestinieni de aproprierea armatei israelinene); un altul care inaintea debarcarii trupelor israeliene in Liban viseaza cum o uriasa nimfa, iesind goala din apele marii, il poarta departe de razboi, leganandu-l pe pantecul sau imens, in timp ce barca cu restul camarazilor sai este mistuita intr-o explozie…

Ari are propria sa viziune repetitiva: in noaptea ca de pucioasa, iluminata de rachetele de semnalizare ale armatei israeliene, galbui stele cazatoare fumegand peste orasul incremenit, grupul sau de soldati pluteste in mare langa plaja din Beirut. Rand pe rad, goi, se ridica din apa si pasesc pe uscat, atinsi de o stranie torpoare- marea pare a fi un lichid amniotic uleios, opac, nascand aceste creaturi ce devin brusc soldati, purtand uniforme si arme! In jurul lor orasul distrus, cladiri ca guri cascate cu o dantura proasta, si siruri de femei cu val negru si vaier continuu dar mut, o expresie a angoasei care iti aminteste tipatul din tabloul lui Edvard Munch!

O imagine cutremuratoare precum cea a cailor arabi lasati sa moara, in cumplita agonie, suferinta laceranta a acestor nobile animale ingenuncheate, pline de rani- este momentul care declanseaza nebunia unui alt soldat, a carui silueta dezarmata- o umbra a disperarii ultime- se reflecta in pupila dilatata a unui cal muribund.

Intr-un schimb de focuri din Beirut soldatul Frenkel, cel usor de recunoscut de camarazi si in noapte datorita parfumului de patchouli, valseaza demential sub ploaia de gloante, sub privirea statica a presedintelui libanez Bashir Gemayel, din uriase panouri ciuruite: este valsul din titlu. 

Dar ce s-a intamplat pana la urma la Sabra si Shatilla? Putina istorie:

In vremuri in care Israelul isi propusese instaurarea unui guvern de majoritate crestina in Liban si eliminarea inamicului PLO (Palestine Liberation Organization) condusa de Yasser Arafat, orasul Beirut este bombardat timp de sapte saptamani, cu actiuni concentrate asupra cartierelor palestiniene si taberelor de refugiati, cu mii de victime intre civili. Obtinand retragerea militantilor PLO, Israelul (reprezentat in 1982 de Ariel Sharon drept Ministrul Apararii si prim-ministrul Menachem Begin) instaureaza drept nou presedinte al Libanului pe liderul militantilor Libanezi-Crestini, Bashir Gemayel.

Bashir Gemayel ordonase distrugerea taberelor de refugiati palestinieni din Liban si deportarea a peste doua sute de mii de civili; el si Militia “falangista” erau dusmani declarati ai palestinenilor. De aceea, cand cu 9 zile inaintea instaurarii oficiale in functie Gemayel este omorat intr-o explozie (dupa cum se dovedeste ulterior de catre un agent sirian), “falangistii” ard de furia razbunarii si sunt mai insetati ca oricand de sange palestinian, ceea ce va rezulta apoi din nefericire in masacrul din Sabra si Shatilla. (In film se spune la un moment dat cum falangistii obisnuiau sa poarte “trofee” cu parti anatomice in formol, degete, ochi, bucati din palestinienii ucisi!)

Tot istoria ne spune ca cei 150 de “falangisti” care au intrat in taberele de refugiati, inconjurate si inchise de catre armata israeliana, fusesera autorizati de catre Ariel Sharon si liderul IDF (Israeli Defence Forces) Rafael Eitan, avand misiunea de a elimina un numar de “aproximativ 2000 de teroristi PLO” ce se ascundeau intre civilii refugiati. (In film, Ari Folman aduce marturia confirmarii tacite a masacrului: desi informat cu un telefon in toiul noptii de banuiala atrocitatilor in curs asupra civililor palestinieni, Ariel Sharon raspunde “Ai vazut tu cu ochii tai?”, multumeste pentru a-i fi adus acest fapt in atentie si, se pare, adoarme la loc.) Raportul comisiei Kahan il va indica pe Sharon “indirect responsabil”, ceea ce va duce la demisia sa din rolul de Ministru al Apararii. 

Dar sa ne intoarcem la “Vals cu Bashir”. Cu o coloana muzicala adesea surprinzatoare (hituri ale anilor ‘80 pe langa cantece de razboi in ebraica “Azi am bombardat Beirut…”) si fiind oricum un documentar animat de productie israeliana, filmul nu ezita sa puncteze un deget acuzator catre un moment atat de tulbure si sangeros, o pata pe constiinta Israelului, pe care regizorul Ari Folman il compara cu un alt Holocaust ( imaginea sugestiva prin care “falangistii” imping refugiatii palestinieni in camioane, insemnandu-i cu cruci pe piept din baioneta si conducandu-i spre locuri de executie!)

Intre 16 si 18 septembrie 1982, in lumina livida a rachetelor de semnalizare trase de trupele israeliene (printre ei si tanarul Ari!) cei 150 de “falangisti” dau frau liber atrocitatilor (din raporturi- grenade atarnate de gaturile oamenilor, femei ciopartite, cele insarcinate injunghiate, un copil strivit sub bocanci, intregi familii executate in curtile caselor)- cu un numar pana la 3500 de victime!

E greu de imaginat in finalul filmului daca fostul soldat Ari isi va recapata vreodata linistea; in schimb, primul reporter care intra in Sabra si Shatilla dupa incetarea masacrului se opreste in fata unei imagini care in special in aceste zile ne face sa tresarim. Si asta pentru ca am vazut-o prea des, o trista marturie care ne bantuie, prea mult pentru a mai putea fi indurata, in fasia Gaza din 2008 : o fetita ingropata sub daramaturile unei case! Copilei i se mai vad doar capsorul, cu ochii inchisi ca dormind, si o manuta- avea aceeasi varsta precum fiica mea, gandeste reporterul israelian- si parul ondulat ca ea! Pas cu pas, inaintarea in campurile de refugiati e o coborare in infern: moartea si groaza sunt semanate pretutindeni. 

Incheierea vine in sprijinul lectiei de morala din film cu un soc brutal din punct de vedere vizual, dar necesar: din animatia care poate iti mai lasa spatiu sa crezi ca ai asistat doar la un cosmar, la o hidoasa paranteza onirica in constiinta umanitatii, regizorul dicteaza un salt in realitate- imagini de documentar filmate in amurgul imbaiat in sange al masacrului din  1982. Sa vezi cruzimea prin care au pierit atatia oameni ajunge sa-ti provoace convulsii- insiruirea de victime, urletul de groaza al supravietuitorilor si o imensa durere palpabila:

Si astazi, 28 de ani mai tarziu, dupa 22 de zile de razboi si peste 1200 de victime in randul palestinienilor, Israel anunta incetarea focului in Gaza, dupa “completa realizare a tuturor obiectivelor impuse din operatiunea Plumb Topit“.

Pe deja faimoasa canapea inflorata…nu am pierdut ocazia de a da o “strigare” taramului meu Superficial, vorba dulce mult aduce…mai precis un numar record de accesari pe blog!

Multumesc pentru invitatie, Maruta si fantastica echipa de la Happy Hour, si desigur multumiri la fiecare in parte dintre telespectatori, pentru frumoasele mesaje pe care mi le-ati trimis!

Cititorii fideli- care s-au lasat sedusi treptat de culoarea MOV, devenita mesaj subliminal (cu parfum de violete si terapie cromatica!)  prin trimitere directa pe Superficiala.com- au intuit ca si in contextul efervescent al unei emisiuni de divertisment voi strecura un gand de solidaritate pentru sufletele pierdute din fasia Gaza. Mi-am spus mesajul- de speranta pentru pace, de incetare a masacrului de civili nevinovati- nu stiu cati au remarcat, a fost doar o fraza spusa destul de timid- insa m-am simtit ca eliberata ca de o povara: aceea pe care multi o poarta- a tacerii, a indiferentei, sau mai rau, a prefacatoriei din politica!

Voi posta in curand si un video din  simpatica emisiune, desi inca e foarte ciudat pentru mine sa ma vad la TV, imi declanseaza un atac de auto-critica! 

Nu mi-a dat pace gandul ca in aceste zile lumea musulmana este marcata de suferinta- si mi s-a parut ca intrezaresc, mai mult ca oricand, un Vest nepasator si implacabil in pasivitatea sa, recunoscandu-si placid esecul interventiilor, sub masca unor grimase de compasiune, frangeri de maini si in general, sterila agitatie.

Nu este oare de temut faptul ca aceasta atitudine care lasa civili nevinovati din fasia Gaza fara adapost, terorizati de bombe, copii orfani, sau ceea ce este mai rau- parinti asistand la sfartecarea propriilor micuti- va adanci grav, intr-o cadere fara cale de intoarcere, abisul deja existent intre Occident si lumea araba? Prapastia ca un stomac infernal, cavernos, care sa descompuna ultimele punti de intelegere si aspiratie la un viitor fara amenintari?

Cum sa nu tremuri cand sadesti semintele urii? 

Anul acesta, comemorarea unui moment esential in istoria musulmanilor din secta Shi’a: Ashura, a zecea zi din luna calendarului islamic Muharram, ce marcheaza martiriul imamului Hussein, nepotul Profetului si fiul imamului Ali, se suprapune ca o dureroasa metafora a suferintei masacrului din Gaza.

In cea mai grafica si cruda reprezentare Ashura este un prilej de o mare incarcatura emotionala pentru cei de apartenenta Shi’a, in care varsarea de sange prin automutilare si flagelare -zanjeer zani- este simbolica pentru suferinta indurata de Hussein. In spiritul sau fidelii Shi’a parcurg ritualul plangerii eroului ucis batandu-se cu pumnii in piepturile goale, lanturi groase de metal le musca si le sfasie pielea de pe spinare, talpile lor pasesc peste taciuni incinsi, si mai ales isi induc Tatbir, crestandu-si pielea capului pentru a sangera abundent, pana cand fruntea le devine o cununa de rani deschise!

O vreme a sangerarii, dar si al exaltarii prin credinta; un spectacol intens, uneori greu de suportat vederii!  

Sangele tasneste de pretutindeni, de pe fruntile siitilor, picura in tarana ancestrala de pe malurile Tigrului, afanata de pasii pelegrinilor; sangele se scurge pe pamantul din Gaza, suvoi tulbure care nu se lasa absorbit de desertul lacom fara un clocotit de ura, un murmur de moarte si nedreptate!

Anul 680: Hussein, nepotul profetului Muhammad si fiul lui Ali- considerat cel dintai calif si imam pentru siiti- cauta sprijinul aliatilor din Kufa, in Iraq, alaturi de care sa ajunga in capitala imperiului, Damasc, pentru a-si reclama tronul de calif; alaiul sau este prins in ambuscadala Karbala de catre rivalul Yazid, a carui armata superioara ii copleseste. Familiei lui Hussein, inclusiv femeile si copiii, ii este refuzata pana si apa de baut, fiind apoi macelariti pe rand; iar Hussein este decapitat: capul sau este dus ca trofeu la curtea lui Yazid impreuna cu sora sa Zaynab, supravietuitoare a ceea ce este cunoscut drept masacrul de la Karbala.

Inceputul traditiei Shi’a este astfel marcat de asasinarea lui Ali si uciderea in lupta a fiului sau Hussein: urmasii de drept din familia Profetului adusi la pierzanie de catre oponentii lor, din linia de califi ce vor urma traditia sectei sunnite de la Abu Bakr.

Astfel identitatea Shi’a devine una a tragediei si a persecutiei; totodata, Hussein transmite o marturie a mortii cu demnitate- el nu se preda dusmanilor sai si nu accepta vasalitatea! O poveste a eternei infrangeri, a constientizarii poporului Shi’a drept popor martir, harazit suferintei si plangerii. Suferinta care va fi intrerupta doar de momentul revelatiei ultimului Imam, Mahdi, imamul “ascuns”, ocultat, a carui intoarcere salvatoare este prevazuta in vremuri de mare cumpana pentru umanitate, o era cufundata in intuneric si ignoranta! 

Pana atunci, desi liderii spirituali Shi’a precum Ayatollah-ul Khamenei si Ayatollah-ul Sistani condamna sangerosul ritual zanjeer zani pentru atribuirea unei imagini prea aspre Islamului, lacrimile siitilor sunt nesecate: de Ashura in locurile sacre se aude pretutindeni vaierul prelung al femeilor indurerate ca si cum si-ar fi pierdut propriul copil, un ecou cutremurator de plansete; copiii poarta naframe insangerate inscriptionate cu numele lui Hussein, si agita in pumnii mici stegulete verzi, culoarea Islamului; coruri de credinciosi intoneaza la infinit chemarea “Ya Hussein!”…

Trupe de actori infatiseaza martiriul lui Hussein din lupta de la Karbala, calare pe cai si inarmati cu sabii din care picura sange: Yazid care spulbera alaiul ce-l insoteste pe Hussein, interpretari de tragica profunzime, in care de multe ori sangele protagonistilor este adevarat, iar actorii sunt ca in transa!

Desi sunt sacrificate animale si pe credinciosi ii asteapta oale uriase cu qeema, tocana traditionala din carne de oaie cu linte, Ashura este o zi de doliu in care trebuie uitate cele lumesti, nevoile si poftele, un prilej de trista amintire si re-traire a martiriului. 

Nu pot sa nu amintesc aici ca una dintre cele mai impresionante descrieri ale procesiunii am citit-o in “Ali si Nino”, cartea celui numit “The Orientalist”, Kurban Said, stiu, este deja a doua oara cand o recomand!  

In Irak astfel de manifestari de exaltare religioasa erau reprimate in timpul regimului lui Saddam Hussein, chiar si acum, dupa un atentat sinucigas al militantilor sunniti- ce a ucis 40 de persoane in vizita la mormantul sacru al Imamului Musa Kazim- procesiunea a fost insotita de politie si forte armate. Un atentat mijlocit de o femeie cu o centura de explozive sub portul islamic; imposibil de controlat fara lezarea modestiei islamice, femeilor le-a fost interzis accesul in districtul Kadhimiya, pentru pelegrinajul la lacasurile sfinte.

Si astfel 2 milioane de siiti si-au implinit pelerinajul din Karbala, credinciosi ai persecutatei secte Shi’a din Irak, dar si zeci de mii de siiti iranieni, indieni, pelegrini din Bahrein, Pakistan, Arabia Saudita, Liban si Malaezia.

Iar in Nabatieh, Liban, credinciosii angajati in marsul sangelui, simbolizand eternitatea imamului Hussein in inimile musulmanilor siiti- “Hussein traieste!” au ales in locul ceremoniei de zanjeer zani sa doneze sange: pentru miile de palestinieni raniti in Gaza!

Am vrut sa va impartasesc un fragment esential din istoria religiei musulmane, simbolul sacrificiului prin credinta si al pierderii: pentru ca in aceste zile istoria care se scrie ACUM in Gaza nu ma paraseste nici o clipa!

Anul 2008 s-a incheiat cu o cumpana pentru mine- insa Superficiala se defineste un optimist elastic: bouncing right back on track, cu fibre trainice- si nimic nu ma impiedica sa cred ca Noul An se va desfasura sub cele mai infloritoare auspicii! An de fecunda inspiratie…si carnoasa concretizare a ideilor mele esentiale!

Hmm…Nu stiu catora dintre voi sfarsitul unui an le provoaca “sindromul de bilant”, intima obligatie morala de a-si face un examen de constiinta! A te supune unei radiografii complete. Cantarind cu zecimale realizarile perioadei oficial incheiate, ca un negustor avar, pulverizand pe talerul balantei niscaiva neimpliniri sau amanari, pentru a conchide socoteala cu nelipsita speranta in anul ce vine, necunoscut cosmic licarind cu promisiuni si vise-cometa.

Eu una recunosc, ma zvarcolesc adeseori in calculele complicate ale unei astfel de bilant anual, si ceea ce imi doresc intotdeauna sa pot zugravi in grafic este cresterea, inaltarea. Incercand sa transpun prin desen o linie a vietii interioare, o ilustrare a miscarilor spirituale- de pilda in culoarea MOV!- de la an la an pretind o zvacnire ascendenta. Un spor consistent, un zbor sustinut. A “bifa” acest tip de progres in graficul personal este ceva fundamental pentru Superficiala exigenta!

Mda- la urma urmei o convalescenta iti lasa mult timp de gandit, ore suspendate de curativa reflectie.

Si in momentul in care am iesit din cochilie, din coconul de nimfa- cu forte noi si idei inaripate- m-am ingrozit de ceea ce se intampla in lume, gandindu-ma cat de greu le poate fi unora sa intampine noul an cu aceeasi incredere surazatoare, cu acelasi avant entuziast.

Ma refer aici la masacrul civil din Fasia Gaza- si nu o sa ma afund aici in nisipurile miscatoare ale conflictului israelo-palestinian, cu schimbul lor de rachete: de o parte, Israel, rachete americane de inalta precizie “bunk buster” GBU-39, F-16 si “cluster bombs”, impotriva focului disperat de mortar, rachete Fajr-3 si rachete rusesti-via-Iran “piese de muzeu” Katyusha ale organizatei islamiste Hamas. La mijloc- civili neajutorati, ca niste umbre scheletice, cu hainele sfasiate si patate de sangele lor- sau al copiilor lor- cu suierul mortii permanent in auz, intre daramaturi- inconjurati la propriu de Nimicul sinistru: un pamant arid, ziduri si sarma ghimpata, soldati cu degetul alunecos pe tragaci- Gaza ca un camp de concentrare.

Nu are rost sa redau aici argumentatie care in aceste zile este dezbatuta la sange, mai mult sau mai putin partinitor, prin toate mijloacele de presa de pe mapamond; pe forumuri unde este foarte greu sa poti sustine un schimb de opinii civilizat: miza este atat de mare, abisul intre cele doua viziuni atat de adanc incat pana si in plan teoric inclestarea este amarnica!  

Ceea ce nu putem ignora este suferinta umana- generatii de copii care au crescut in fasia Gaza fara a putea vedea lumea de dincolo de zidurile care o marginesc, martori ai neputintei parintilor, al umilintei continue, fara a se putea bucura de o copilarie normala. O spulberare sistematica a demnitatii. O copilarie atat de afectata incat dizolva dorinta de a mai trai!

Insa ce ne vedem acum este infinit mai dramatic:

Stand si scriind acum aceste randuri, asupra acoperisului casei noastre de pe malul marii se aud trecand, atat de aproape incat trepideaza geamurile, elicopterele pazei de coasta: fara sa vrei, nu iti poti stapani o tresarire, si esti cuprins de un vag sentiment de alarma ascultand bazaitul uniform, incarcatura metalica, asteptand cumva sa treaca…Lamele unei elice care taie felii din aerul deasupra ta. Indepartandu-se, un bizar rasuflat de usurare…O farama ridicola de panica!

Va dati seama in schimb cum trebuie sa se simta cei ascunsi in subsoluri, intre ruinele unor moschei bombardate, in adaposturi improvizate, in timp ce aerul devine dens si sufocant cu teroarea avioanelor purtatoare de moarte, cu vibratia unui drone! O tensiune ce devine palpabila, fluida ca o sudoare rece; auzul strivit de jocul sarcastic al exploziilor ce par totodata ca se apropie si ca se departeaza; sufletele infricosate de strigatele celor muribunzi, plansetele parintilor care poarta pe brate micute mormane insangerate, martiri fara voie!

Mii de familii palestiniene ramase fara alimente, medicamente, apa de baut si electricitate; cu asistenta medicala insuficienta…Toate acestea in timp ce isi traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, tinte vii pentru orice racheta ratacita, pe strada, intr-un centru comercial, iesind de la scoala…

Ce s-a intamplat oare cu noi, cei din lumea care ar trebui sa intervina, de am devenit atat de insensibili, de “uzati” in fata imaginii unui tata care se lupta sa-si scoata copilul zdrobit dintre daramaturi, al unei mame care oblojeste chipurile insangerate ale fetitelor sale?! Atata pasivitate din partea Occidentului care “conteaza”, atatea declaratii letargice…Cu-adevarat, e o tacere “asurzitoare”!