Don Quijote Moment, la anticele mori de vant din Trapani, numite si “i mulini del sale”, morile de sare, simbolice monumente in peisajul salinelor de pe coasta marii: cu aceste giuvaere de mecanica, actionate de generoasa energie eoliana a insulei, se obtinea atat cristalizarea sarii (prin miscarea apei dintr-un bazin intr-altul, cu instrumentul numit surubul lui Arhimede- hei, putina fizica, dragi superficiali!) cat si rafinarea sa dupa evaporare, cu ajutorul pietrelor de moara rotante. Moara Maria Stella, si noi inspirand aerul reavan, dens, tipic zonelor salmastre!

Pana si in saline am gasit urme ale civilizatiei arabe (Trapani a fost cucerit de catre arabi in secolul  al IX-lea, iar sub dominatia normanda in 1077 a cunoscut perioada sa de maxima stralucire si prosperitate comerciala maritima!)- in casele domeniilor feudale, fortaretele latifundiarilor, ale familiilor nobile si bogate, numite “baglio” (bagghiu in dialect sicilian)- etimologia cuvantului provine din cuvantul arab pentru curte interioara, bahal- o curte imprejmuita cu impunatoare ziduri fortificate.

Mister Z, pe ceea ce pare zapada, insa este un strat grunjos cristalizat, adunand pentru noroc o mana de sare, pe buza vastului bazin de evaporare; in departare, pe colina cu o cununa albicioasa de nori, se afla camuflat ca intr-un Olimp al zeilor micul burg medieval Erice, celebru in antichitate pentru sanctuarul pagan dedicat zeitei fertilitatii, protectoare a navigatorilor- Astarte a fenicienilor, Afrodita a grecilor si Venus Erycina a romanilor:

Read more »

in imagine, Cappella di Santa Crescenza, impodobita cu cupola araba, Qubba, intalnita in drumul nostru catre San Vito Lo Capo, Trapani 

Imi place sa cred ca prezenta araba a lasat o atmosfera magica in Sicilia, un farmec antic, ornamental, care contribuie din plin la aura de fascinatie pura a acestei insule de surprinzatoare varietate. Pentru mine- tezaur de inspiratie! 

Regasesc nostalgia peisajului din tarile arabe, intrezarindu-l printre vegetatia luxurianta, de gradina mediteraneeana, a insulei siciliene. Case albe, joase si patrate, in stilul arab din medina, decorate cu placute smaltuite turcoaz, intre tufisuri inflorite violet de buganvillea. Cate o catedrala sau o capela crestina, ale carei domuri rotunde, bombate, reprezinta evident un element arhitectural islamic, Qubba; manastiri benedictine cu arcadele tipice moscheilor si “cisterna” araba in mijloc; mozaicuri, inscriptii si epigrafe arabe, in stucco aurit, marturii ale regilor domnind peste insula- Gradina a Edenului, a celor care aici isi spuneau “Mosta’izz” (cel dornic de glorie).

De data aceasta ne-am indreptat spre Trapani, pe latura “palermitana” a Siciliei, care te poarta mai departe spre giuvaerele insulare Egadi, magnet turistic. Faimoasa Pantelleria, nascuta din magma incandescenta a unui vulcan marin, a carui tumult eruptiv se mai simte acum in cratere, “guri vulcanice” care pufaie cu vapori fierbinti, sau in saunele naturale numite “sobe”, precum stufa di Khazen. Insula este fertila “purtatoare” a deliciosilor struguri Zibibbo, din care se prepara “licoarea” dulce “Moscato Passito di Pantelleria”, vin de desert, si a campurilor de cappere inflorite, care dau apoi fructul lor cu gust intens. Si aici influenta araba se intalneste in numele diverselor puncte de pe insula- Khadiuggia, Nika, Rekhali, Khamma, Gadir…dar si in arhitectura locala, in casele din piatra lavica si acoperis in cupola de un alb orbitor, numite Dammuso di Pantelleria: 

Amintesc aici si insula-fluture Favignana, cu traditia pescuitului de toni numita “mattanza”, ritual antic adus aici de catre arabi: intr-o zi de sfarsit de mai barcile de pescari, “tonnaroti”, ghidate animat de catre Rais (care in araba inseamna sef, capetenie) ies intr-o larma pitoreasca in larg, sa ucida pronuntand rugaciuni sacre, “cialome”, imensul peste- intorcandu-se astfel catre istorica Tonnara Florio cu darul pretios al marii!

Insa noi ne-am oprit de data aceasta in Trapani, città della vela e del sale (orasul velierilor si al sarii marine!), si in splendida statiune San Vito Lo Capo- mare de transparenta tropicala si plaja unde granulatia nisipului este fina ca pudra, dar si o alta farama de paradis cu lamai, palmieri pitici si orhidee “terricole” in “Riserva Naturale dello Zingaro”- reverie botanica venind sa se impreuneze cu apele marii din care lucesc colonii rosietice de corali!

Insa cum una dintre cele mai mari placeri ale mele este sa “adulmec” urmele prezentei arabe in Sicilia si la nivel gustativ (numeroase dulciuri pe baza de miere, nuci, migdale si fistic!), aici am gasit un detaliu pe cat de important pe-atat de savuros: felul-vedeta al bucatariei din aceasta zona a Siciliei este o delicatesa de origini magrebine, versatilul Cous-Cous. 

In fiecare an la San Vito Lo Capo se organizeaza Cous Cous Fest, o celebrare internationala a acestui pot-pourri gastronomic, cu arome din oazele nordafricane, cu condimente si miresme din traditia beduina, cu pestele proaspat revarsat din acest corn al abundentei care este Marea Mediterana!

Maftoul, tabouleh, cascasa, kuskus, burghul, kseksou, cuscussù- aceasta pasta “semolina”, granule de grau macinate fin, gatite cu legume, verdeturi, peste sau carne si mirodeniile corespunzatoare, au sedus universal palatul celor mai pretentiosi gurmanzi: pentru mine e o seara ideala sa sezi “turceste” intre pernele dintr-un cort berber, in fata unui platou aburind de cous-cous pe care sa-l imparti cu prietenii, culminand ospatul cu o shisha aromata si un ceai de zatar!

Pentru cititorii mei cu aceeasi pasiune, rafinamentul exotic al bucatariei orientale- va impartasesc aici cateva dintre cele mai apreciate preparate etnice de Cous-Cous. Se prepara traditional la vapori, in couscousiera (am primit si eu cadou una din ceramica de la restaurantul Alfredo din San Vito!), dupa ce a fost adus la granulatia dorita intr-un vas de lemn, numit qes’a sau qesreya, prin amestec cu faina si apa.

Cous-Cous este mancarea binecuvantata, purtatoare de baraka, de ocrotire divina- ocupata cu pregatirea sa, stapana casei nu trebuia sa intalneasca nici o influenta sau prezenta de rau-augur, ci sa-l ofere oaspetilor sai ca un fel de sarbatoare, aducator de noroc!

In tara lui de “bastina”, cum am spus in Maroc, Kouskoussou este ridicat la rangul de preparat national: aici poti gusta bidaoui cu legume si carne (oaie sau vita), condimentata cu sofran, coriandru, ginger; K’dra cu fructe confiate si dovleac; seffa, la randul ei cu caise uscate, stafide si apa aromata cu flori de portocal; belboula cu faina de orz, sau ta’am (care in araba este termenul cuprinzator pentru “mancare”) cu orz verde din regiunile desertice, in apropiere de Sahara!

Daca v-am lasat gura apa, o sa continui.

In Tunisia cous-cous se prepara traditional pe baza de peste: Kasksou bel houte cu savoarea crustaceelor sau a bucatilor intregi de peste, sau Keftas, un fel de chiftelute din peste, reteta originara din Sfax; variantele de iarna sunt de obicei pe baza de carne de miel, cu migdale, fistic si curmale! Aici se serveste cu sosuri speciale, dintre care salsa harissa, pe baza de ardei iute, rosii, usturoi si ulei de masline, cu coriandru si cumin, infierbanta cu o nota iute (harr in araba inseamna tocmai picant!)

In Palestina savurosul Cous-Cous circula sub numele de maftoul sau burghul, si este facut din faina integrala de grau si germeni de grau, iar in varianta cu carne de pui este “imbogatit” cu o paleta surprinzatoare de condimente- nuca moscata, cumin, scortisoara, summaq (condiment rosu-inchis, acrisor), menta, muguri de brad si chiar boabe de rodie, alaturi de cartofi, rosii si morcovi.

In “inima neagra” a Africii Cous-Cous si-a facut loc dupa raspandirea Islamului- de pilda in Coasta de Fildes se poate gusta o varianta pe baza de faina de manioca, numita attiekè, cu sos de rosii, ceapa si ulei de arahide, acompaniind carne sau peste; iar in Senegal varietatea de Cous-Cous de o granulatie mai mare- araw- se fierbe in lapte si se consuma cu sos de arahide, in timp ce tiere lequette, cea marunta, in specialitatea bassi saltè, se prepara cu carne si fructe confiate. 

In Sicilia am “vanat” si savurat cu precadere Cous-Cous cu fructe de mare- creveti, scoici si caracatita, servit abia caldut sau chiar rece, la cate un restaurant pe malul marii dupa o zi torida de plaja…un deliciu incomparabil! Oh, si sa nu uit, dupa periplul “arabizant” si gastronomic voi posta in curand si pozele noastre din excursia la Trapani!

HRISTOS A INVIAT! Cu titlul “Casa Zenga- Raluca: la forza del Mister” am ales sa va prezint azi materialul dedicat noua de catre revista oficiala a clubului de fotbal CalcioCatania, complet cu viziunea “domestica” a cuplului in confortul propriei casute siciliene…bonus cel mai pufos membru al familiei, motanul Toffee: (in rol temporar de iepuras de Paste- nu spuneti va rog, ramane de protejat orgoliul sau felin!)

Nu va luati dupa atitudinea morocanoasa, Toffee is camera-shy!)

Recunosc, sa insir aici toate complimentele din partea realizatorilor reportajului, compuse intr-un simpatic si afectuos articol, nu s-ar potrivi cu modestia Superficialei, care prefera sa se lase descoperita de cei ce inca nu o cunosc printr-un zambet si o invitatie pe MOV: blogul meu este intotdeauna mentionat la loc de cinste, printre marile mele pasiuni. Superficiala, oglinda gandurilor mele.

Amuzanta remarca- cine ne paseste pragul casei, si ne vede pentru prima oara in carne si oase venind in intampinare- exclamatia este la ordinea zilei, si jurnalista nu se dezminte: “Doamne, dar cat sunt de inalti!” Poza de pe terasa noastra, mangaiati de soarele Cataniei (din celalalt unghi am fi zarit sclipirea marii, deh era contre-jour!): 

Un colt al casei favorit, de obicei cu pisoi in brate si laptop, de asta data pur si simplu sot si sotie:

Surpriza care sotul meu mi-a pus-o la cale in Vinerea Mare, pentru Paste, dupa “bariera”- sariti AICI:

Read more »

Desi politica ma preocupa doar in masura de a fi la curent cu evenimentele nationale si internationale majore, nu ma pot abtine si devin patimasa in discursurile privitoare la tara mea. Inversunata si vrajmasa, ma incrunt si gesticulez. Sunt intr-o perioda de patriotism acut, simtindu-ma mai ales demoralizata ca nu am posibilitatea sa fiu acasa de Paste. Paste ortodox, cu biserici micute de tara, cu lemnul usor afumat si aurul stins al icoanelor, dar marete la miezul noptii cu spirit sfant trecand in sute de suflete, credinciosii plecand cu lumina, reflectandu-se aurie si tremuratoare in priviri, facand toate pupilele sa para umede cu emotie, dangatul clopotelor si lumanarile arzand (nu stiu de ce, dintotdeauna mi-a placut mirosul de ceara, topirea galbena!), pasca cu branza dulce si stafide si ousoarele rosii in cosuri impletite…

Comunistii, sovieticii, bolsevicii au facut de-a lungul tristei lor istorii la putere o misiune din a suprima manifestarile religioase, de a desacraliza credinte si lacasuri, de a incatusa spiritul uman insetat de divin cu ariditatea ateului, cu motivatii sterile si mecanice intr-o existenta ca in bezna unui beci. Raspandirea acestei mohorate ideologii a comunismului ca o pata de ulei pe harta Europei de Est si a Asiei Centrale, esecul sau pe toata linia, echivalarea sa cu o molima a disperarii ultime, a saraciei si a lipsurilor, a depresiei sociale si indobitocirii generale, transformand populatii intregi in zombie abulici…tocmai de aceea nu pot sa inteleg, refuz sa inteleg, de ce doar la auzul unei sintagme precum “partidul comunist” lumea nu-si scuipa in san ca ferindu-se de Satana, de neimaginat o astfel de prezenta pe un buletin de vot in anul 2009!

Cum sa nu te tulbure dorinta de schimbare a tineretului moldovean, strabatut de frisonul panic al altor ani de guvernare comunista, cea mai sumbra perspectiva pentru tarisoara “cea mai saraca din Europa”?! Cum sa nu te infurie reactia “militienilor”, reactivarea sinistra a “beciurilor de tortura” de traditie stalinista, promisiunile de asistenta prompta din partea rusilor, sau acuzatiile aduse Romaniei “cu tendinte expansioniste”?!

Chiar si pentru imaginatia naiva a unui copil, figurile liderilor comunisti din portetele comandate ascund in spatele grimasei indulgente de “tatuc al poporului” un je ne sais quoi ireductibil malefic. Va mai amintiti manualele dinainte de ‘89, care se deschideau cu fotografia placida a “conducatorului iubit” Ceausescu? Oh, si nu doar atat, scolarita eminenta fiind, capatasem o pasiune morbida pentru DEX (aveam o editie de prin ‘65), care la fiecare cautare de cuvant ma intampina cu semi-profilul proaspat ras al tanarului dictator. Destul! Din sincera, spontana exasperare copilareasca, nepasatoare la “tentaculele regimului”, respectiv vecini securisti si pereti cu ochi-si-urechi, intr-o buna zi, cand se luase iar curentul si caloriferele erau reci- i-am colorat laptoasa mutra bolsevica in carioca verde. Ah, micile satisfactii secrete ale erei comuniste!

Surpriza a venit in 1990- eleva de clasa a II-a, sedusa de zambetul larg al tovarasului, pardon exponentului frontului salvarii nationale, Ion Iliescu, din simple asociatii copilaresti si suprapuneri de imagine, am intrebat cu toata seninatatea daca in locul justitiatului Nicolae C., la deschiderea manualelor proaspete de sub tipar ma va saluta de-acum inainte noul conducator cu suras glisant. Nu? Cu regret, am renuntat si la snurul galben de sefa de detasament pionieresc. Mda, comunismul e o bestie care nu se lasa rapusa cu una cu doua. Ba e mai probabil sa-i tai o capatana si sa-i creasca alte doua in loc!

Literatura si istoria la care am avut acces dupa aceea nu au facut decat sa-mi intareasca banuielile. Primii ani de viata, sub comunism, fusesera o anomalie. Iar ceea ce traisera bunicii nostri, parintii nostri, fusese un continuu abuz existential, viata in comunism era ca traiul intr-un organism infectat, de la plasma la sange la organe, in care nimic nu functiona cum trebuie, in care sistemul nervos se clatina demential, un corp mereu in prag de colaps, indopat cu surogate si ulei de rapita, anemic si petecit, dar impins la parada ca un atlet viguros cu forta herculeana! Si asta pana la prabusirea iminenta, septicemie, pana cand nu a mai fost nimic de facut. Caderea comunismului, colosul gaunos, putred pe dinauntru, cu plagi oribile.

Peisajul sovietic si post-sovietic: rusii au avut harul de a imprima in geografie, istorie si social MARCA TRAGISMULUI. Cum spune “calatorul” Sylvain Tesson in “Elogiu energiei vagabonde”, pelerinajul sau in republicile fostei URSS- “pe unde trec rusii ramane rugina”. Cu o stranie fascinatie pentru estetica uratului sovietic- “estetica distrugerii comuniste”- pentru oraselele pustii, paralizate de industrii muribunde cu nume precum “Komsomol” sau “Partizan”, unde se consuma carne de porc la conserva cu vodca Parliament, si unde batrani nostalgici deplang apocalipsa sovietica, tradarea lui Gorbaciov, deapana amintiri din serviciul militar la Murmansk si coboara temator vocea cand vorbesc despre eterna umbra a Kremlinului. Fosilizare comunista. 

Poate ne este mai putin cunoscuta parjolirea si vandalizarea sovietica in afara Europei de Est, a Balcanilor in care am simtit pe propria piele caustica sa atingere, insa spectrul hidos al comunismului, ca un nor radioactiv devastator, a plutit departe in Asia, cu incarcatura sa mohorata. Tot Sylvain Tesson spune: ” in laboratorul stepelor din Asia Centrala rusii au reusit sa topeasca Islamul in vodca.” V-am mai impartasit aici pe blog cat de mult imi doresc sa vizitez Samarkand si Bukhara, aflate pe teritoriul Uzbekistanului, Registanul cu splendidele sale madrasa si moschei in aur si turcoaze…Si aici, in ciuda secolelor in care s-au perindat invadatori mongoli, hoarde furioase, cea mai grava si distrugatoare prezenta a ramas cea a comunismului, lasand cicatrici profunde in anima antica a oraselor si in sufletele oamenilor.

Cartea “Sulla via dorata di Samarcanda” a jurnalistului Umberto Cecchi aduna marturii locale: “Bolsevicii nu au avut respect pentru nimic: nici pentru oameni, tratati mereu precum sclavi si deseori eliminati precum obiecte fara valoare, si nici pentru mediu, pentru ambient- pentru ei totul era o groapa de gunoi. In spatele moscheii Bibi Khanum, la doi pasi de bazar, rusii descarcau resturi- fier vechi, sobe si biciclete, munti de conserve. Desertul pentru ei reprezenta spatiul natural infinit in care sa deverseze ulei si substante radioactive, sau sa ingroape mortii unei operatiuni secrete, sa depoziteze armament scos din uz. Am impresia ca au considerat Asia Centrala precum o pubela in care sa-si arunce resturile- un pamant al nimanui in care sa experimenteze arme atomice, sa produca si sa conserve gaze letale, arme chimice si cate si mai cate orori!”

Si nu doar atat, pretul de platit economiei sovietice a inclus si moartea lacului Aral, secat si poluat de catre rusii in cautarea de zacaminte; rauri pline de pesticide; campurile de orez, hrana Uzbekistanului, inlocuite de productia de bumbac, studiata in planuri cincinale pentru a o depasi pe cea a Statelor Unite, lasand populatia sa se zbata intre foamete si ape otravite!

Inchei desigur tirada mea anti-comunista cu un gand pentru salvarea Republicii Moldova de sub regimul lui Voronin, pentru incetarea violentelor de intimidare impotriva celor care nu vor sa se resemneze terorii, pentru sperantele tinerilor basarabeni, pentru o sarbatoare senina de Paste…

Sunt la sala de fitness (la cum se anunta soarele in Catania nu mai dureaza mult pana la proba bikini 2009, destul cu pielea alba ca o burta de biban, si uscata cu solzi de balaur de la o iarna in jeans: fii binevenit bronz auriu lucios!). In langoarea generala, cu bazaitul surd al benzilor de alergat si apasatul indarjit clac-clac al stepper-ului prin care se urca scari la infinit, catre un paradis al coapselor netede, protagonistii marsului salutist incearca sa omoare plictiseala. Power-walking pe banda, citind tacticos ziarul local. Trudind pe elliptical machine, o doamna intoarce printre gafaieli paginile unui roman. O alta de pe bicicleta omoara minutele si lenta ardere a caloriilor rasfoind o revista cu retete culinare (contraproductiv, parerea mea).

Eu sunt “gimnasta” superficiala, ma amuz sa observ partenerii de “transpirat social” in imensele oglinzi cu care sunt imbracati peretii salii de sport, in ideea de a-ti permite sa te examinezi din toate unghiurile- ca in tunelul groazei cu reflectii inselatoare. Ticuri nervoase, reactii la efort, pufait incontrolabil. Asta si sa-mi plimb privirea pe ecranele care difuzeaza non stop videoclipuri muzicale, cu potential energizant. Sa-ti scapere calcaiele pe monotonul tapis-roulant.

Putina distractie muzicala-

Mai rar sa vad muzica techno-house in ceea ce pare un peisaj afgan/irakian/marocan (pana la urma am aflat ca videoclipul a fost filmat intr-adevar in Maroc). Nu as fi pariat niciodata pe binomul British electronic-funk- si exaltarea muzicala intr-un sat arab pe care o provoaca melodia celor de la Chemical Brothers! Addictive-funk intre pastori de capre pe stanci, intr-o medina ca o cetate ruinata in desert, intre clientii de la o chaikhana- jucatori de table, intr-un autobuz plin cu copii si femei cu hijab- videoclipul delirant de la Do it Again ilustreaza cum piosii si linistitii musulmani danseaza incontrolabil, ca “posedati” de ritmul hipnotic al traznitilor britanici. “Terorizand” comunitatea cu un vechi radiocasetofon din care “curge” infernalul music-beat, doi baieti arabi seamana haos dansant pe oriunde trec- pana si un suspect mullah cu tot cu chapan si turban topaie electrizat pe acoperisul unei case, mai ceva ca un clubber inrait la El Divino din Ibiza; melodia isterizeaza bazarul, negustorii se unduiesc pe ritmul contagios uitand de marfa, iar intreprinzatorii flacai reusesc chiar sa sparga o banca, cu deplina colaborare a functionarilor sedusi de vibratiile ce izvorasc din caseta inscriptionata cu “Kimichal Brothers” in caractere arabe! Insanity! Priviti:

Nu cu foarte mult timp in urma, pe dara din pulbere de stele lasata de castigatorul Oscar Slumdog Millionaire (tratat anticipat si cu multa afectiune aici pe Superficiala!) a mai aparut si versiunea Pussycat Dolls a melodiei premiate “Jai Ho” interpretata in original de artistul indian A.R. Rahman, talentul supranumit Mozart din Madras. Pussycat Dolls au la activ o sumedenie de melodii captivante si atragatoare, insa dupa videoclipul vazut la sala imi doresc ca “Jai Ho”(You are My Destiny) sa fi ramas la versiunea initiala. Acum toata lumea sare parca in trenul indian Darjeeling Limited, trage cu nesat in piept parfumul “etnic”, mireasma patrunzatoare a Orientului, si incearca cumva sa “incaseze” de pe urma acestei nou-trezite fascinatii globale- este “in” sa te imbraci cu influente orientale, sa fredonezi ceva cu aroma de Bollywood, sa te arati interesat de diferentele culturale.

object width=”560″ height=”340″>

Doar ca in acest videoclip iese un soi de hibrid bizar- solista de la Pussycat Dolls poarta o jumatate de sari, portul traditional sud-asiatic (sau cum l-au definit bloguri indiene “asa cum un sari nu ar fi trebui sa fie purtat niciodata”) in partea superioara, splendidul abdomen dezgolit, “asortat” la colanti rosii aderenti si cizme inalte; tinutele celorlalte “Pisicute” sporesc confuzia etnica generala, una dintre ele este imbracata ca o nimfa a padurii neo-hippie, “flower child”, alta hip-hop- deci practic singura “legatura” indiana este Nicole Scherzinger, datorita unui chip delicat cu ochi migdalati, alungiti cu khol si multumita parului negru si lucios, ca uns cu ulei de cocos- trasaturi care le-am vedea proprii frumusetii indiene. La impresia de “hei, m-am transformat in indianca” contribuie ingenios si aplicarea pe centrul fruntii a unui exotic bindi.

(Bindi, de la cuvantul sanscrit bindu- picatura, poarta semnificatul celui de-al treilea ochi mistic al hindusilor, traditional marcat pe fruntea femeii cu un punct rosu-vermillon, adesea din pasta lemnului de santal, a carui culoare, sindoor, reprezinta Shakti- puterea. Zona dintre sprancene este salasul intelepciunii ascunse, depozitul intregii experiente si al clarviziunii- a sasea chakra spirituala, numita agna, fiind punctul de comanda asupra nivelului de concentrare. Femeile poarta acest “kumkum” fie simbolic-decorativ, fie ca o marca a femeii casatorite, de bun augur in casatorie, semn de noroc si prosperitate; obtinut odinioara din oxid de zinc si vopsea, santal sau sofran amestecat cu floarea “kusumba”, acest punct rosu esential in cultul tantric, drept izvorul emiterii energiei latente kundalini, devine un important accesoriu fashion, impodobit cu diamante, pietre pretioase, lucrat in aur si argint, sclipind pe fruntea frumoaselor indiene in sari aprins colorate!)

Ok- sa revin la videoclip, mi-am declarat deja preferinta pentru original, chiar si coregrafia dansului cu protagonistii Dev Patel si desavarsita Freida Pinto mi se pare mult mai antrenanta si trepidanta, plina de spontaneitate si “Bollywood-magic” decat miscarile prea sexy-sacadate ale grupului pop…Am postat coloana sonora “Jai Ho” ultima, judecati!

Sa fi fost imitatia, cover-ul dupa melodia indiana atat de necesara, pentru a o adapta “gustului occidental”? Sa fi fost oare prea “etnica” in original pentru a fi pe plac pur si simplu? Un mesaj emotionant trasmis prin cantec, prin voce, mesajul sensibil de triumf al spiritului asupra obstacolelor vietii, nu este oare mai presus de cuvinte, mai presus de o traducere? Ooh dar am uitat cat de importanta este comercializarea si capitalizarea vestica, vechi metehne coloniale, a tot ceea ce se aduce bun si de succes din Orient Express!

De multe ori am fost intrebata daca Walter, sotul meu, imi citeste blogul- in primul rand pentru ca scriu in limba romana, si in al doilea datorita subiectelor alese de mine-  teme care nu se inscriu intr-o categorie mainstream, pe placul tuturor, ci aduna idei deosebite, chiar ciudate, pepite de pasiune care se cern dintre zgura unui minereu comun. Pe care eu apoi le slefuiesc si le topesc in forma Superficiala.

Da, Mister imi rasfoieste fidel blogul, iar ceea ce imi aduce un fior electric de satisfactie sunt momente in care sotul meu imi indica un caz care i-a atras atentia, imi povesteste ceva aparte, spunandu-mi “cred ca ar merita sa scrii despre asta!”. Am mai spus ca nu prea citesc publicatii de sport- furajul de baza al masculului microbist- ba chiar “operez” ceva atat de scandalos precum frunzarirea paginilor roz de la Gazzetta dello Sport pentru a-mi citi horoscopul (sa va vina sa credeti, au o rubrica astrologica foarte simpatica!)…le las in seama sotului meu!

…de aceea nu mica mi-a fost mirarea cand ieri a venit intins spre mine cu o pagina din Corriere dello Sport, cu o mina grava si o propunere jurnalistica: “ar trebui sa citesti articolul acesta…e impresionant! Si chiar cred ca l-ai putea impartasi cititorilor tai de pe blog!”

Cat de bine cunoaste Mister Superficial temele scumpe mie: odiseea tanarului afgan Ebrahim, clandestin calator intr-un voiaj al disperarii, care a traversat Italia ascuns in maruntaiele unui autocar cu turisti, sase sute de kilometri infruntand pericolul de a muri strivit, sufocat de gazele de esapament, de foame sau de sete, coplesit de acel moment crucial cand fortele te parasesc si iti dai drumul, fie ce-o fi, un puls uman stins capturat intre mecanisme de metal incins! Un drum cu mirajul indepartat al libertatii si al salvarii, pentru un baiat de 16 ani a carui unica sansa de salvare, departe de razboi si mizerie, era sa patrunda intr-o Italie a sperantei, agatat de pantecul galagios al unei masini- care putea in orice clipa sa il lepede.

Suficient de rar sa gasesti o astfel de relatare intr-un ziar de sport- insa pagina dedicata lui Ebrahim este justificata de titlu- “Ebrahim, campion pentru libertate”, un tanar care rezista eroic acestui maraton infernal cu nazuinta unei vieti mai bune; sfidand limitele fortei umane, poate cu vointa imbatibila a celui care nu mai are nimic de pierdut- fara fatalism insa, atentie!- ci doar cu o incrancenare teribila pentru a invinge in “partida vietii”!

Incredibilul sau parcurs incepe de undeva mult mai departe- din temutul Afganistan, taram in care asprimea naturii, taiata in inaltimi montane amenintatoare, grote labirintice ca cele de la Tora Bora si ariditate desertica se reflecta in caracterul darz, implacabil al oamenilor sai; o rezistenta temerara, un spirit imposibil de incatusat, tributar nimanui, niciodata! Istoria ne invata ca razboinicii afgani au fost dintotdeauna imprevizibili luptatori, dedublandu-se in dezolarea intinderilor ostile, in inselatoarele trecatori din Hindu Kush, in terenul abrupt, semanat cu hauri ale pierzaniei, pentru a-si desfiinta dusmanul, invadatorul. Nici combatantii Sikh din nordul Indiei, colonizatorii englezi, sovieticii fara scrupule- si nici americanii in timpurile noastre nu au reusit vreodata sa franga duritatea afgana, fortareata inexpugnabila!

Luptatori feroce, mujahedeen intransigenti, cu vocatia de shahid (martir pentru cauza) in sange, un amestec de etnii- tajik, uzbek, Hazara si mai ales Pashtun, Waziri traind dupa codul de onoare Pashtunwali, cu razbunari sangeroase si apararea neconditionata a zan, zar si zameen (familie, bunuri si pamant), dar si pastori, agricultori si cultivatori de mac- populatia Afganistanului infrunta acum problemele celei mai recente dintre eternele batalii pentru supravietuire. Austeritate religioasa impusa de Taliban, warlords sfasiind teritoriul pentru dominatie politica si militara, trafic de droguri, saracie crunta si pretutindeni pericolul insidios al minelor anti-om, ucigand sau mutiland infiorator femei, copii, oameni nevinovati.

Dintr-un Afganistan devastat fuge astfel tanarul Ebrahim, nascut la Parwan, intr-un sat la nord de Kabul, in inima lantului muntos Hindu Kush- isi planuieste plecarea fara a spune o vorba parintilor, imbratisandu-si doar fratele cel mic in noaptea dinaintea fugii. Din Afganistan in Iran (stat care aresteaza si repatriaza refugiatii afgani); ascunzandu-se, furisandu-se mai departe in Turcia, Van si Ankara, apoi Istanbul sau Izmir, traind in subteran, cu teama permanenta de a fi trimis inapoi, pentru ca nici aici afganii nu au dreptul de a cere azil politic. Din porturile Turciei disperarea de a se “lansa” in sfarsit in Europa comunitara, catre insulele grecesti- in barci improvizate, oricand in pericolul de a se zdrobi de coasta pe o mare agitata, cu tinte precum Lesbos si in special Patrassos. La randul sau Grecia ii respinge, incercand sa-i expulzeze inapoi in Turcia- chiar daca sunt persoane tutelate de Conventia de la Geneva pentru statutul de refugiat, avand dreptul la azil si protectie.

Sunt numeroase cazurile de afgani clandestini descoperiti in cala navelor grecesti catre porturile Adriaticei, si supusi abuzurilor de catre personal, vamesi si politie, agresati si maltratati chiar daca se afla in conditii de slabiciune si deshidratare extrema. Pentru ca Italia este scopul suprem, salasul unui vis in care sa fie primiti cu umanitate si clementa. Sute de refugiati afgani bantuie disperati perimetrul portului din Patrassos de unde se imbarca tiruri si camioane catre Venetia, Ancona, Brindisi. Speranta e sa te strecori fie printre marfa acestor mamuti de transport, fie in dedesubtul lor, ramanand ore si zile agatati de niste tije metalice, cu teroarea de a fi descoperit si a-si vedea sacrificiul inutil, pulverizat intre gazele otravitoare si raceala oamenilor care te trateaza precum un intrus periculos.

Dintre randurile barbatilor si baietilor afgani (chiar copii de opt sau zece anisori!) care formeaza asa-numita “Kabul a Greciei”, campul de refugiati din Patrassos, baraci de carton cu folii de plastic, intre mizerie si boli-  si-a incercat norocul si micul cutezator Ebrahim, chiar daca cu trei luni in urma, dupa sase mii de kilometri parcursi din Afganistan pana in Italia, baiatul afgan de 14 ani Zaher Rezai si-a gasit sfarsitul sub rotile unui tir la Mestre, Venetia, aceeasi tragica situatie pentru Khaled la Forlì: adormind si cazand pe sosea, alunecand aproape inconstienti in calea mortii!

E o victorie- pentru cei ce reusesc sa scape de bataia si brutalitatea politistilor greci, lasand urme insangerate pe sarma ghimpata ce izoleaza accesul in port, si sa se strecoare in vreun container, intr-o cabina frigorifica. Riscuri. Povestea lui Ebrahim este una cu aparent happy-end: nimeni nu ii descopera prezenta decat la finalul calatoriei, din Patrassos la Ancona, de la Ancona la Torino, sub autocarul unei excursii de scolari- epuizat, infometat, tremurand- cu hainele ferfenita si negru de la uleiul de motor- Ebrahim este o stranie aratare, o umbra care se scurge dintre masinarii si abia se tine pe picioare. Insa este viu, si lumea ii sare in ajutor- i se da apa si mancare, ingrijiri medicale. Carabinierii ii controleaza documentele- si apoi, miracol, este liber: pana la varsta majoratului legea italiana nu il ameninta cu expulzarea- e clandestin, dar liber sa plece. Singur, fara un ban in buzunar, fara a vorbi limba locului, infruntand necunoscutul- insa fara a-si putea stapani senzatia ca cel mai mare obstacol a fost depasit, ca viitorul ii apartine, licurind de speranta, fara culorile mohorate care insoteau soarta unui refugiat haituit.

Un autocar de elevi italieni, intorcandu-se veseli dupa o excursie la Atena; sub larma lor copilareasca si zglobie frica si teroarea unui alt copil, dar el de origini afgane, agatandu-se pe viata si pe moarte de ceea ce il purta catre un nou destin- cred ca recunostinta fata de inegala distributie a sansei in viata, cei nascuti binecuvantati cu de toate si cei sarmani, disperati- cei nascuti cu nimic- sta tocmai in compasiunea si ajutorul pe care il putem oferi celor mai slabi, mai nevoiasi ca noi. Un zambet, o vorba buna, o modesta contributie sau un pachet de mancare celor in lipsa si in suferinta- dar niciodata nepasare!