Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja zece zile de la ultima data cand v-am scris- dovada ca intre haosul mutarii si Baby Sami am pierdut complet notiunea timpului. Ah, timpul, care nu e niciodata de partea mea, si care dupa mine s-ar masura chiar in tic-tacul confuz si adormit al unui ceas cu cuc amnezic, mostenire de la o matusa. La prelungata absenta mai contribuie si o stare de picoteala cronica, sora cu hibernarea fiarelor in grote din Carpati- cot la cot cu sugarul nostru- dat fiindca abia acum am ciocnit piept cu coltii iernii. O stranie osteneala de la frig, te-ai tolani in fata focului din camin pe o blana de urs (fake, desigur, suntem animal-friendly aici!)

Am gasit insa timp (si sper cat mai multi dintre noi) sa dedic un gand si o contributie personala tragediei umane din Haiti; noi am ales sa donam fondului de urgente al asociatiei umanitare Medécins Sans Frontières (Medici Senza Frontiere), a carei neobosita echipa a acordat  prim ajutor victimelor intr-un ritm disperat, in sali operatorii care gem de suferinzi, capat de linie pentru ultime sperante de salvare. Indraznesc sa cred ca donatiile au fost mult inlesnite utilizatorilor de Internet de pilda prin Google- cat de usor pentru cei care au deja un cont pe acest motor de cautare sa opereze o tranzactie pentru Unicef sau organizatia CARE! Destul cu cei care justifica pasivitatea si indiferenta prin “avem deja la noi in tara prea multi cu probleme, sa nu ne batem capul cu ale altora, la celalalt capat al lumii!” Cum sa nu te impresioneze soarta atator copilasi raniti sau ramasi orfani?! Trupusoare strivite intre daramaturi, tristetea si golul din ochii lor, umbre pe chip ce le vor ascunde zambetul pentru cine stie cat timp de-acum incolo…, toate aceste crude imagini mi-au adus aminte de ceea ce scriam anul trecut pe vremea asta, drama copiilor din Palestina…

Este adevarat, de cand devii mama inima ti se frange mult mai usor, privesti lumea cu ochi materni care se umezesc mult mai repede- si nimic nu ti se pare mai cumplit decat plansetul de spaima si suferinta micutelor fapturi, intr-o situatie de criza care a depasit cu mult si puterea de rezistenta a celor mari…

Avem cunostinte proaspat intoarse dintr-o vacanta de vis in Santo Domingo- bronzati ca zaharul brun, cu sprancenele decolorate de soarele tropical si zambetul uns din plin cu cocktailuri exotice, capturat in fotografii de efect; cate o ipostaza cu cate un pitoresc personaj local, camasi inflorate si zambetul ca un sirag de perle- infratire temporara de dragul unei poze…doua realitati atat de diferite. Straniu cum paradis si infern, reverie si cosmar coexista in acelasi spatiu: Haiti si Santo Domingo, insula Hispaniola, doar cateva sute de kilometri (376!) intre cele doua capitale, Santo Domingo si Port-Au-Prince, pe de-o parte peisaj apocaliptic, strazi semanate cu moarte, cadavre in putrefactie si pericole la orice pas; pe de alta turisti rumeni in ape cristaline pana la brau, pufaind din trabuc si sorbind din Cuba Libre…

Poti face abstractie oare de ceea ce se petrece in cealalta parte a insulei? Iti poti vedea nestingherit de masaje pe plaja si snorkelling, rade in hohote seara la bar, in compania noilor amici din hotel…si chiar incerca pe ring cativa pasi ametiti de merengue? Sa dormi ventilat si cu pantecul plin cand altii nu au inchis ochii zile in sir, sapand dupa supravietuitori cu mainile goale?

Controversata si decizia companiei de croaziera Royal Carribean de a mentine escala pe insula haitiana Labadee, aducand turisti pentru excursia de-o zi in resortul de lux unde ii asteapta distractia la Aqua Park, bufetul cu delicatese si siesta in hamac- unii dintre calatori au ales sa ramana la bord, protestand impotriva ideii de vacanta in apropierea unui loc insemnat de o sinistra calamitate; altii au decis sa debarce pentru a aduce o contributie, pentru a  sustine comertul local al insulei facand cumparaturi in satele de pescari si donatii generoase (cazuri in care au lasat tot ce aveau pe ei, chiar tricourile si papucii de plaja!) si afisand un comportament rezervat; iar cativa altii- putini, din fericire- au declarat ca pentru ei este oricum o vacanta platita, cu bani munciti, si intentioneaza sa se bucure de ea in orice conditii!

Complicata alegere, vacanta in natiuni de extrema saracie sau lovite de dezastre naturale (seism, tsunami, inundatii…), in care faimoase lanturi hoteliere sau nave de croaziera au construit paradisiace sate de vacanta si resorturi fabuloase, izolate de sumbra realitate dinafara perimetrului de lux, un spatiu rarefiat cu o membrana impermeabila pentru outsiders, pentru cei “periculos de saraci”- dealtfel brosurile de prezentare sfatuiesc turistii sa nu paraseasca domeniul, pentru a nu risca sa ia contact cu civilizatia locala, cu duritatea unui mediu lipsit de “indulcitorii artificiali” ai creatorilor de vise exotice din agentiile de voiaj…Pe de alta parte astfel de oaze turistice aduc locuri de munca rezervate unei parti din populatia locala, si o mica prosperitate comerciala prin sustinerea activitatilor tipice si a artizanatului. Cum sa conciliezi cele doua lumi, confortul tau, painea cea de toate zilele a altora?

Fiecare stire care arata copiii din Haiti salvati, teferi si ingrijiti, este in sine o bucurie, un triumf al binelui. Admiratie si recunostinta netarmurita pentru voluntari, pentru cine a fost capabil sa dea o mana de ajutor, sa spuna o rugaciune si sa trimita fie si o modesta contributie!

Acum pot sa imi strig aici pe MOV si bucuria personala, Baby Sami a implinit astazi 2 LUNI de adorabila, ganguritoare EXISTENTA, lumina ochilor nostri (si felinar in timpul noptii…cand incurcam ziua cu orele nocturne…si avem chef de joaca cand ne-ar fi somnul mai dulce!)

Promit, degraba, poze actualizate cu Miss Simpatie…pe Superficiala!

Zilele noastre in Palermo se apropie de sfarsit- si spun asta cu ceva mai mult decat o umbra de regret- total eclipse of the heart- capturata in sentiment pentru orasul care m-a imbratisat cu climatul ideal. Locul in care am petrecut plina de vise si sperante ultimele luni de sarcina, si mai ales primele doua luni de viata ale micutei Baby Sami. Ma pregatesc sa las gradina noastra cu maslini si mandarini (acum in ianuarie ingreunati ferice de globuri portocalii, ireale ca fructe de ceara aplicate in frunzis!), pe o straduta linistita cu iluzia ca se afla in pantecul stancos al muntelui Pellegrino, la cativa pasi de malul marii. Liniste invaluitoare, din care se desprinde doar zumzetul naturii: vantul printre palmieri, tipat de albatrosi si frangere de valuri…Ah. Pasari migratoare cum suntem insa…se pleaca mai departe.

Fast-forward catre destinatie: Milano, casa sotului meu, in plin centru si tumult urban, unde amatoarele de shopping isi pierd capul si “la movida milanese” circula in cele mai fierbinti localuri, moda si “happening”; dar si trafic haotic si smog. O alta lume desigur decat cea in care ne-am obisnuit in ultima jumatate de an, singuratici pe faleza din Mondello, marea-acuarela si farmecul somnoros, iernatic, al statiunilor marine pustii inafara sezonului, printre barci de pescari si mereu aceeiasi localnici. Chipuri familiare, prietenoase. Acelasi bar cu terasa pe plaja, unde sa ne bem un capuccino mangaiati de razele soarelui, deplangand soarta celor zgribuliti si inzapeziti in nordul Italiei…acum mergem sa facem parte dintre ei!

Uh, nu e usor sa impachetezi o casa intreaga cu un sugar prezent care are nevoie de toata atentia! Ca sa nu mai apreciez ca de cand avem un bebe “patrimoniul” nostru transportabil s-a triplat. Cine ar fi crezut, in era “pre-bambina”, ca o astfel de mogaldeata are nevoie de atatea lucruri?! Are deja un trusou impresionant, si nu i-am pregatit inca lada de zestre! Rivalizeaza deja cantitativ cu colectia de pantofi a mamei, fapt de substantiala insemnatate, credeti-ma. Sa fi trait in alte vremuri, am fi incarcat o caravana de blajine, scuipatoare camile, deselate sub povara balotilor nostri, si am fi purces la transhumanta.

Acum ma uit lung la sotul meu cu manecile suflecate care face bagaje, (eu am copila in brate, nu pot, sincer, nu pot misca un deget!) pufnind si tafnind, inghesuit intre munti de cutii, incercand sa ma convinga sa mai renunt la cate ceva din efectele personale. Exemplu: “Tona asta de carti, daca tot le-ai citit, la ce bun le mai caram cu noi? Mai ales astea de autori cu numele imposibil de pronuntat!” Ha! Toate astea merg cu mine! Superficiala, furnicuta strangatoare, nu lasa nimic, nici carti, nici manuale, nici haine sau suveniruri. Spuneti-mi sentimentala, dar obiecte, urme vagi de parfum, sau chiar tinute in zile-cheie sunt legate cu un fir invizibil de amintiri, momente de care eu nu vreau sa ma separ!

Multa melancolie, spleen si saudade parasind acest loc cu semnificatie speciala pentru mine (fiica mea va ramane toata viata “palermitana” prin nastere!)- sper sa ploua, sa fie o furtuna cu marea tulbure, un timp uracios in ziua plecarii, imi imaginez eu ca asa imi va fi mai usor sa inchid aceasta poarta. Urasc despartirile…

Mi-am proiectat o fantezie consolatorie, ma vad intorcandu-ma peste ani in Palermo, cu Samira putin mai mare, aratandu-i casa si orasul in care s-a nascut, purtand-o pe malul marii unde ne-am facut prima iesire “in lume”, parintii mandri si caruciorul cu cel mai pretios continut…

Ramas-bun Sicilia, vreme de doi ani (un an si jumatate in Catania, sase luni in Palermo) pentru noi casa, acum in amintire o insula magica.

Emotii mari marti, pentru primul zbor cu avionul impreuna cu Baby Sami. Pe curand, din peninsula (pana la urmatoarea destinatie)!

Sa avem cu totii parte de un an stralucit, plin de focuri de artificii care sa ne lumineze viata cu entuziasm si bucurie…zi de zi daca se poate: o Calea Lactee sclipind tainic cu promisiunile unui viitor stelar! Pentru noi semnele fericirii sunt graitoare- si le descifram in fiecare zambet cu care ne alinta privirile Baby Sami. Cea mai simpla reteta de fericire. Si noi n-am fost nicicand mai nepretentiosi, mai usor de multumit, gemeni in convingerea ca am descoperit “sensul vietii”.

Revelionul nostru? Am recapitulat in gand, aseara, petrecerile noastre de sfarsit de an, destinatii exotice, pe o plaja neprihanita in Maldive, efervescenta roz-flamingo din Miami, o noapte de pomina, picanta ca o salsa jalapeno, in Mexic, tinute glamorous si frenezie disco, cu dans pana in zori, sampania care pe buzele iubitului devenea si mai electrizanta, fior lichid, febra sexy a diminetilor cand te retrageai mana-in-mana inspirand aerul parca schimbat, excitant, al noului an…Da, ne-am distrat pe cinste in trecut: insa ca niciodata Anul Nou nu a fost mai semnificativ si mai memorabil pentru noi. De data aceasta impreuna cu copilul nostru de o luna si jumatate!

La ora 12, in debutul noului an cu petrecerile in toi, Baby Sami savura tacticos, cu o mustacioara de lapte, cina sa tarzie, tresarind din cand un cand cu un aer de repros la zgomotul focurilor de artificii de afara. (Am reusit totusi sa ciocnesc un strop de sampanie cu sotul meu grijuliu, maestru organizator al unei seri romantice de Revelion in 3: numarul perfect!). Cand telefoanele de la familie si prieteni incingeau linia, muzica de lautari sau de club rasunand din receptoare, zarva mare, rasete si vocile ragusite de la atatea dedicatii si chiote, noi schimbam un scutec, acopeream cu sarutari obrajori somnorosi si duceam “pachetelul” la culcare: doar n-o sa dam noi peste cap ritualul nostru de nani-nani…de dragul Revelionului!

“La Multi Ani!” spus in soapta si cu un apasat sarut intre parinti, deasupra puiului adormit intre noi. Suprema, sublima satisfactie! Oh, si stingeti lumina va rog…orice clipa de odihna e pretioasa!