Dupa 4 luni de intens exercitiu matern, cu noutati si revelatii in fiecare zi, momente cu palma pe frunte “ah, de-as fi stiut asta dinainte!”, cu epuizare si renastere- nimic mai regenerant decat un zambet de bebelus in zorii zilei- imi dau seama ca pot deja schita concluzii, sau cel putin cateva reflectii asupra modului in care-mi vad inflorind micuta. Totodata m-a surprins sa aflu ca anumite filosofii de crestere ale nou-nascutului ocupa pozitii conflictuale, parintii au vederi diferite si urmeaza metode greu de conciliat- unii au mania disciplinarii precoce, urmeaza un program strict, iar altii se pliaza pe necesitatile pruncului, cu o apropiere sensibila, despre care parintii din cealalta fronda ar putea spune ca se lasa “manipulati”, complacandu-se sclavi ai capriciilor micutei creaturi. (Trist este ca exista oameni convinsi ca bebelusi la o varsta atat de frageda fac “mofturi”, nu ca exprima nevoi reale!)

Urmandu-mi instinctele, sau cum s-ar spune ascultand cu inima, cautand sa-mi inteleg cat mai bine bebelusul si sa raspund tuturor cerintelor sale, am observat ca ajung sa ma contrazic infocat cu alti parinti. Dezaprobare si scepticism de o parte si de alta, sprancene ridicate, sfarsit de discutie rece, simtindu-ne departe ani-lumina in gandire. Incepusem chiar sa ma vad practic “singura pe-o insula pustie” in alegerile mele, in calea ce ajunsesem sa o adopt, si asta pana am descoperit conceptul de ATTACHMENT PARENTING (Parinti “atasati”)- a carei filosofie am descoperit ca ni se potriveste ca o manusa! 

Pana a va familiariza cu ghidul parintesc AP, al carui miez de intelepciune consta in infinita empatie pentru propriul copil, incep aici cu situatiile care m-au gasit in dezacord “incapatanat” cu alti parinti:

Tinutul in brate.

Exemplul 1. Sunt in casa unei cunostinte, care a nascut la un scurt interval dupa mine. Din camera alaturata, din patutul de nou-nascut, escaladeaza un scancet sfasietor, pana la plans in toata regula: insa mama nu schiteaza nici un gest. Incep sa ma foiesc, plansul ma tulbura, si intrerup conversatia ca pentru a-i inlesni mamei interventia rapida. “Nu este inca ora mesei, si nu vreau sa-l obisnuiesc ca imediat cum plange sa fie luat in brate!”, raspunde ea expresiei mele contrariate. (Mamicile care alapteaza stiu- plansetul unui copil, nu neaparat al nostru, provoaca in sanii mamei reflexul numit “let down“, laptele incepe sa curga- minunat fel in care natura asigura supravietuirea “puilor”, si insufla in mame puternicul instinct protector! Poate fi chiar dureros- te sageteaza pieptul- sa auzi tanguirea unui sugar fara sa-l poti alina!) 

Cat despre mama care isi lasa bebelusul sa planga de teama sa nu-l rasfete- gasesc aceasta atitudine profund suparatoare: cel putin pentru primele trei luni, micutul s-ar lipi non-stop de pielea mamei ca o a doua membrana, visand sa stea ca un pui in marsupiu, dornic de caldura si mangaiere, de familiaritatea din pantecul matern. Chiar daca l-ai tine in brate 12 ore pe zi, bebelusul tot “iese in pierdere”: primeste doar jumatate din ceea ce fusese obisnuit pentru noua luni in uter!

Exemplul 2. Culmea absurditatii: mame care alapteaza culcate pe o parte, ca bebelusul sa nu devina dependent de a sta in bratele mamei. Mai grav este ca nu e chip sa le convingi de nedreptatea afectiva care i-o fac bietului sugar neajutorat!

Exemplul 3. De data asta copilul este ceva mai mare, in jur de sase luni, si priveste curios din carucior la grupul de fete, printre care si mama lui, sporovaind animat la o terasa in aer liber. Mama trebuie sa lipseasca pentru cateva momente si ne lasa instructiuni precise: “Chiar daca incepe sa planga, sa nu cumva sa il luati in brate! Asa incearca el sa profite, plange sa fie bagat in seama! Nu va faceti griji, ma intorc repede!” Ramase singure, privim oarecum cu teama micuta “pacoste”, care ne asigura in schimb de pasnicele sale intentii razandu-ne cu toata gurita. Dar nu pentru mult timp! Isi doreste sa participe mai activ la conversatia noastra, si dintr-o strambatura intr-alta da in plans. Ti se rupe sufletul sa lasi in carut micutul amarat, intinzandu-si bratele disperat catre tine- il iei sus, sau respecti ordinele mamei?! Insarcinata fiind, nu mai rezist, si iau in brate copilul, care vazandu-se la masa, cot la cot cu noi- drepturi egale si aruncand ocheade unui desert- se linisteste imediat si e cel mai fericit baietel din lume, intre atatea fete! M-am gandit atunci ca nu voi ajunge niciodata ca mama sa adopt asemenea principii “educationale” stupide, si-mi voi tine odorul in brate cat va dori el. Timpul trece atat de repede…si in curand va alerga pe langa tine protestand daca vrei sa-l retii cu o imbratisare de la joaca! 

Somnul:

Cred ca una dintre cele mai apasatoare probleme in casa cu un nou-nascut este somnul. Lipsa somnului pentru parinti, somnul imprevizibil al unui sugar, cautarea febrila a celor mai inventive tehnici pentru a-l adormi, somnul intrerupt cand in sfarsit te-ai cufundat in cea mai dulce odihna, dar micutului brusc trezit prea putin ii pasa…Oh, si favoritul meu: somnul-zeflemea, somnul-pacaleala- care ii sare abia ce din brate il sprijini incetisor, cu o picatura de sudoare prelingandu-se pe tampla (te simti ca dupa ce ai dezamorsat o bomba!) pe patutul primitor: dintr-o data ochii larg deschisi, de parca l-ai fi pus pe jar! De mentionat si misterul somnului de dupa-amiaza (power-nap) care dureaza abia 20 de minute (abandonand ceea ce iti propusesesi sa “furi” in timpul somnului sau te intrebi, secatuit, cum de i se “incarca bateriile” asa de repede!)…si cate si mai cate alte enigme, rasfirate in labirintul intortocheat al somnului. 

Indiferent cat de istovitoare aceasta complicata rutina a somnului nu pot contempla metoda “plansului controlat”, C.I.O. (cry it out) cunoscuta si drept metoda Ferber, dupa numele doctorului care a inventat-o; dealtfel o “strategie” din care nu lipseste o doza de cruzime, fata de bebelusul care nu a dezvoltat inca abilitatea de a se calma si a adormi de unul singur, fara o “proptea” care sa-i induca somnul (leganat, plimbat, suzeta, biberon sau sanul mamei). Copilul treaz este depus solemn in pat la aceeasi ora in fiecare seara si lasat acolo pentru a adormi: parintii sunt indoctrinati sa reziste la tipetele sale din ce in ce mai disperate (in prima noapte 3 minute, apoi 5, 10, s.a.m.d) fara a ceda, pana cand copilul adoarme epuizat de plans si zbucium (sunt copii care plang pana vomita, pana cand se ineaca, copii carora li se poate sparge un vas de sange ocular!).

Din moment ce unii psihologi avertizeaza ca o astfel de metoda poate insufla copilului teroare nocturna, o asociere negativa cu momentul somnului, cu propriul sau patut, si de altfel rupe relatia de incredere si dependenta pe care o are fata de parinte (micutul nu intelege de ce dintr-o data este abandonat in patut pe intuneric, oricat ar plange nu i se mai ofera confortul bratelor parintesti, si traverseaza stari de panica absoluta), eu personal nu mi-as supune niciodata odorul la asemenea calvar. Am cunoscut parinti foarte mandri ca acest teribil “dresaj” a dat roade, si copilul doarme in patutul sau de la o ora fixa fara sa mai cracneasca, resemnat intr-un fel ca nu are de ales, nu mai poate spera in compania mamei- insa cu ce PRET?! Si nu doar atat, parintii care isi “calesc” auzul vizavi de plansetul copilului vor avea dificultati in descifrarea sa in momente critice: intr-o noapte cu febra, cu durere de burtica si la iesirea unui dintisor, sau pur si simplu cand micutul tanjeste dupa atingerea dragastoasa a mamei; temandu-se sa nu incalce regulile de fier ale metodei “cry it out“  (sa nu mai iei in brate copilul pentru a-l consola, trebuie sa-l lasi sa planga!), parintele intarzie atat de necesara interventie!

Unde trebuie sa doarma copilul?

Societatea moderna nu mai contempla ceea ce se obisnuia odinioara, patul comun sau salteaua intinsa pe jos, unde se odihneau impreuna toti membrii familiei; era perfect natural ca mama sa doarma alaturi de pruncul sau, iar la primul scancet in timpul noptii sa si-l puna la san cu o simpla miscare; amandoi cufundandu-se apoi ferice in somn, bebe satul si dezmeirdat de caldura trupului mamei, mama stiindu-si puiul in siguranta, sub protectia sa.

Ceea ce acum se doreste obsesiv este ca bebelusul sa doarma singur, in propriul sau patut, ba chiar in propria sa camera, de unde parintii “se mentin in contact” prin aparatura de supraveghere, walkie-talkie sau chiar inregistrare video. In principiu, se forteaza independenta pruncului din fasa- proaspat iesit din pantecul mamei doarme intr-o cutiuta transparenta in nursery, alaturi de altii copii, dintre care daca unul plange ii trezeste pe toti ceilalti, si unde este putin probabil ca infirmiera sa raspunda nevoii sale atat de prompt cat ar face-o mamica sa. Asteapta intr-un spatiu strain, privat brusc de coconul caldut in care statuse ghemuit pana atunci. Ajuns acasa are deja spatiul desemnat lui- pentru ca a dormi impreuna cu nou-nascutul este pentru multi semn de slabiciune, sau chiar de “incapacitate parinteasca”, in cazul in care dupa mai multe luni copilul nu a facut tranzitia catre patul sau: doar nu mai traim in clanuri tribale sau in coliba, sa ne culcam toti gramada! Insista prietenii de familie, insista pediatrul, insista toti cei care iti cunosc prea putin copilul si nu inteleg privilegiul de a ingriji spiritul plapand si sensibil al nou-nascutului, precum simte fiecare mama in parte.

Aici intervine filosofia Attachment Parenting, a carei carte, scrisa de doctorul William Sears si sotia sa, Martha (parinti a 8 copii!) a fost o adevarata salvare. Pentru ca Bed-Sharing sau Bedding Close to Baby (sa dormi cu- sau cat mai aproape de copilul tau, desigur cu masurile de siguranta necesare) este unul dintre cele sapte conceptele fundamentale, instrumente esentiale pentru crearea “atasamentului” si afinitatii unice intre parinte si copil. “Din moment ce noaptea poate fi inspaimantatoare pentru <omuleti>, sa dormi aproape de copilul tau, la distanta de o atingere, minimalizeaza anxietatea separarii de parinte si invata copilul ca somnul este o stare placuta, si nu una de care sa se teama” (de aceea multi copii plang cand se apropie ora de dormit!). Devine clara opozitia Sears vs. Ferber- pentru ultimul copilul este un fel de inconvenient, care trebuie sa invete rapid sa nu deranjeze programul adultilor. Sa taca si sa doarma!

Celelalte principii sunt:

Legamantul la nastere: in orele si zilele dupa nastere este esential sa se infiripe legatura aproape magica intre mama si copil, prin constanta prezenta si contact- mama dezvolta intuitia afectiva necesara pentru a raspunde fiecarui scancet al nou-nascutului, si incepe sa dea frau liber, in ropot de emotii, torentului fantastic numit dragoste de mama! De accea AP recomanda imediatul contact intre mama si prunc, indata ce iese din pantecul mamei (desigur, atunci cand conditiile medicale permit): sa fie intins cu capul pe sanul mamei, si tinut la caldura cu un prosop sau o paturica (nou-nascutului i se face frig foarte usor).

Alaptarea: hormonii materni, prolactina si oxitocina, eliberati prin alaptare, ajuta mamele sa se simte mai calme si mai relaxate in preajma bebelusilor lor, iar pusul la san frecvent intareste legatura empatica, mamele ajung sa-si cunoasca mai bine bebelusii, cu un plus de succes in delicata stiinta de baby reading ,”citirea” nevoilor sale cu acuratete. 

Babywearing (purtarea copilului in brate, in marsupiu, intr-un “sling” infasurat pe corpul parintelui): leganat in acest hamac umblator, bebelusii invata sa interactioneze confortabil cu mediul inconjurator, intr-o stare ideala de “quiet alertness“, adormind usor cand lumea devine prea obositoare si avand acces facil la sanul mamei; la randul lor mamele se bucura de libertate de miscare si pot fi insotite de bebelusii lor oriunde! In sfarsit, un imprumut de succes al culturilor cu traditii arhaice adaptat lumii moderne: cand nu existau sofisticate carucioare- asa se purtau copiii: kanga in Africa, obi in Japonia, manta in Peru, mei tai in China…

Sa crezi in plansul copilului: copii plang pentru a comunica, nu pentru a manipula- aceasta este cea mai importanta regula- plansul este semnalul care le asigura supravietuirea, pentru ca numai astfel sunt capabili sa transmita ca le este foame, frig, teama sau ca simt nevoia de companie! Cu cat mai sensibil raspundem plansului, cu atat copilul capata incredere si se va linisti mai usor!

Echilibru si limite: exista o masura in toate, chiar si in aceea de a darui si a TE darui copilului tau. Un parinte AP stie cand sa spuna “da” si “nu” copilului, cu rabdare si intelepciune, fara a ajunge sa-si ignore propriile nevoi, sau cele ale partenerului. Parintele AP nu militeaza sa franga vointa copilului prin metode care implica ignorarea plansului sau sau negarea cerintelor de contact. Parintele AP se straduieste sa mentina un camin plin de armonie. 

Fereste-te de “baby trainers”, educatorii fortati: parintii, mai ales la primul copil, ajung sa fie bombardati de sfaturi, emise de voci autoritare cu pretentii atotstiutoare. “Antrenorii” pretind ca toti copiii sunt ca ai lor sau odrasle “de manual”, supunandu-se universal la reguli comportamentale, de ei tunate profetic; asemenea directive pot submina increderea parintilor in propriile aptitudini- si mai grav, sub efectul ideilor impuse isi pot forta copii sa adere la un model de “perfectiune” inexistent. Spre exemplu, daca ai un bebelus care nu doarme inca bine noaptea, si un alt parinte se lauda cu al sau copil care urmeaza un program desavarsit, vei putea fi tentat sa incerci metoda plansului controlat pentru a obtine acelasi rezultat. Sunt de evitat persoanele care exercita subtil o influenta negativa, cele care inoculeaza un sentiment demoralizant de inadecvare parinteasca!

…printre frazele periculoase “o sa-ti para rau, nu o sa se dezvete niciodata sa doarma cu tine in pat”…”n-o mai lua atat in brate, o rasfeti!”…”cuuum, inca alaptezi?! eu copilul mi l-am intarcat nu mai tarziu de un an!”…”las-o sa planga, asa i se dezvolta plamanii!” (!!!)

Va recomand calduros pentru mai multe informatii www.askdrsears.com - dupa carte, un site care mie mi-a “adormit” multe indoieli si nelinisti, determinandu-ma sa ma declar “parinte atasat”…cea mai dulce dependenta care o poti avea fata de cineva- copilul tau.

Paste fericit intregii comunitati MOV!

Continua seria deplasarilor in Orient: dupa Beirut, sotul meu face escala la Jeddah, in Arabia Saudita. Este poarta pelerinilor musulmani de Hajj si Umrah (pelerinaj care poate fi savarsit in orice perioada a anului) catre taramul sacru Mecca, cu o splendida Corniche (faleza) pe malurile Marii Rosii, si un oras ca o galerie de arta in aer liber, cu sculpturi ale unor faimosi artisti (Joan Mirò) care au gasit izvor de inspiratie in lumea araba.

Pentru cei ce contesta frumusetea oraselor din Golf reprosandu-le artificialitatea- aparent peisaj arid fara istorie, marcat doar de zgarie-nori ca futuristice schije de aluminiu lucios, infipte in nisipul desertului- le pot spune ca Jeddah este o asezare veche de peste 2 500 de ani, intemeiata de tribul yemenit Quda’a, iar datorita pozitiei sale strategice, ca port al musulmanilor mu’tamir (pelerini) pentru stapanirea sa s-au succedat dinastii de califi si sultani, otomani si arabi, pana cand orasul-capitala al regiunii Hejaz a ajuns sa faca parte din Regatul lui Ibn Saud. 

La solicitarea nevestei lasate la vatra (o sa vina si randul meu, mi-am spus scrasnind din dinti!), Sindbad Al-Bahri (Marinarul, in araba!) al-nostru a facut turul obligatoriu in zona antica a orasului, cartierul Al Balad, unde se afla faimoasa Bait Naseef, casa-simbol ce a apartinut odinioara celui mai instarit clan de negustori al orasului, fosta rezidenta a sultanului otoman Abdulhamid; in fata portii sale, vopsita intr-un neobisnuit verde-malahit, se afla un copac ce la un moment dat era singurul arbore din Jeddah, semn al bunastarii proprietarilor!  

Souk Al-Alawi, intre vechi cladiri cu mashrabiya colorate, construite traditional din coralul Marii Rosii, care faramitandu-se cu trecerea timpului le da un farmec decrepit, misterioase case in paragina ca bantuite de jinn… 

Turist italian caruia cred ca i-am insuflat pasiunea pentru lumea araba:

Observatie: straniu cum privirile femeilor care-si acopera complet chipul cu niqab par intrigant de intense: ochi care te scruteaza patrunzator din spatiul lasat de val, cu misterul celor ce se ascund in spatele unei masti, facandu-te sa te simti TU cel complet expus, aproape vulnerabil! De luat aminte la femeia din dreapta imaginii:

Modele de abaya de vanzare in souk…si purtatoarele sale:

Chemarea la rugaciunea de seara (Salatu-l-Isha) la moscheea din Al-Balad:

La intrarea in moschee, un trecator prin fata obiectivului creeaza ceea ce eu am numit “jinn-effect”, figura lui “cliveaza” in imagine ca un spirit surprins:

De probat si achizitionat, fireste, portul traditional saudit, ghutra, ca o basma patrata, din bumbac sau matase; vanzatorul il fixeaza cu snurul dublu impletit numit agal. Sub ghutra (numita si shemagh) se poarta o tichie alba crosetata, numita tagiyah:

Taticul s-a intors la timp pentru a sarbatori vineri 19 martie cele patru luni ale printesei sale orientale Samira. Culmea, tot pe 19 martie in Italia se sarbatoreste “La festa del Papà“, Ziua Taticului: se lasa cu cadouri de ambele parti! Stiu ce imi puteti reprosa, nu am mai publicat demult un “tablou de familie”: urmatoarea postare!

Sincere reflectii- pentru mamici, viitoare mamici…si chiar tatici intelegatori- despre legatura profund intima, atat de speciala, ce se naste intre femeie si pruncul cuibarit la pieptul sau. 

Deja din in timpul sarcinii mele diverse “binevoitoare”- prototipul femeii moderne, preocupata de iesiri mondene si propria imagine, reflectata intr-un decolteu sfidator al gravitatiei, cu bustiere si push-up- ma incoltisera cu eventuala alegere de a alapta, declarandu-se infocate partizane ale comoditatii biberonului cu lapte artificial, inca din prima zi. “Febra laptelui”, momentul in care pieptul femeii se umple de lapte-imi era descris dramatic, devii o cisterna care picura in continuu, in viziunea lor inconvenient si inestetic.

O timida ridicare din umeri a mea (viitoare mamica fara experienta!), sustinandu-mi inca ideea cu “eu totusi as incerca, asa mi se pare natural!” venea intampinata cu vehemente “ai innebunit, nu stii in ce te bagi!”, ca si cum era imperativ de corectat incostienta mea excentrica…de a pune nou-nascutul la san! Aceleasi mamici care ma avertizasera despre “pericolele” nasterii naturale, cu un manunchi pestrit de istorisiri menite sa-ti zbarleasca parul pe ceafa si sa te impinga la o “rationala” programare de cezariana. (Sa am al doilea copil, eu tot natural as naste!) Si tot aceeasi categorie de mame care-si lasa bebelusii sa planga in pat sau in carucior, desi tot ce ar avea nevoie micutul sa se linisteasca este sa fie luat in brate- “ei, cum, doar n-o sa se invete numai in brate! Nu-l iau ca se rasfata!”- daunator si nefiresc obicei- o mama trebuie sa raspunda intotdeauna la plansetul copilului!- despre asta va voi scrie intr-un ulterior articol.

Nu predic aici hranirea sugarului EXCLUSIV la san: binecuvantate acele mamici cu atat de mult lapte incat nu au nevoie sa suplimenteze cu  lapte “de farmacie” si-si cresc copilasii cu cel mai dulce nectar, de la propriul piept; insa m-am convins ca orice cantitate este mai buna decat nimic, si integrarea laptelui de mama in dieta bebelusului este pura binefacere…pentru amandoi, alaptatul dand frau unui relaxant flux de hormoni pentru mama si ajutand-o sa-si cunoasca empatic copilul! 

Am avut chiar ocazia sa ma adresez a doi doctori pediatri cu opinii contradictorii: primul (un barbat, precizez fara a-i da neaparat greutate detaliului!) a incurajat ceea ce simteam si eu, ca bebelusul poate fi pus la san pana si de cinzeci de ori pe zi si noapte, de cate ori pare ca simte nevoia, pentru ca pentru un nou-nascut sanul mamei este sursa vitala de hrana si confort; cel de-al doilea, o doamna  cu aspect sever (este mereu un indiciu….si faptul ca in timpul consultatiei mi-a facut fetita sa planga, in timp ce cu  primul pediatru parea se se amuze!) inclina pentru “programare”, cu teoria profund negativa “pai ce, e dupa cum vrea el? trebuie educat din fasa!”…Nu am reusit nici macar sa “tac si sa fac dupa capul meu”, ci am tinut sa impartasesc doctoritei ca dezaprob acest tip de disciplinare, cu orar de supt: prefer sa urmaresc copilul, si nu ceasul- bebelusii nu sunt roboti de programat pentru comoditatea noastra!

De asemenea n-o sa stau sa va insirui aici toate studiile care au demonstrat suprematia laptelui matern (”transfuzia” de imunitate, de anticorpi de la mama catre copil; protectia vizavi de numeroase boli si infectii; protectia digestiva si un redus risc de alergii; auz si vaz superioare, ba chiar un spor in inteligenta datorita unor substante esentiale pentru dezvoltarea cerebrala, inexistente in laptele la cutie: grasimi omega3 DHA si AA- acid arahidonic…si multe altele!) Ce-i drept, in ziua de azi, cu laptele praf ultra-imbogatit, tratat si vitaminizat, au crescut si cresc generatii peste generatii de “voinici”, bebelusi perfect sanatosi care devin adulti vigurosi!

Insa ceea ce pe mine personal m-a surprins- si aici gasesc cea mai mare satisfactie in alaptat- este cum de foarte multe ori bebelusii se cuibaresc la sanul mamei nu neaparat pentru a-si potoli foamea, ci mai ales pentru mangaiere si confort, pentru deliciosul contact cu caldura corpului mamei, pentru a se cufunda in deplina siguranta in somn, pentru a se linisti dupa o spaima…Ascunzandu-si capsorul ca si cum ar vrea sa se izoleze de lumea exterioara, cu stimuli si zgomote straine, ascultand doar bataile inimii mamei si savurand laptele caldut. Dupa intepatura de vaccin, dupa o vizita la pediatru, intr-o noapte cu febra- in astfel de momente gasesc eu ca sanul mamei este de neinlocuit! Cum poti refuza sau substitui puiului tau acest tandru panaceu, leac universal pentru orice planset sau durere? La o varsta atat de frageda sanul astampara foamea si setea, te adoarme cum e mai dulce cu putinta, este mangaiere si consolare. Sanul=matrice. Reconfortanta familiaritate intr-o lume mult prea mare! 

Nimic nu se compara cu momentul in care un bebe satul si satisfacut, mai zabovind la san in joaca, alintandu-se de placere, isi intoarce brusc capsorul catre tine si te sageteaza drept in inima cu cel mai  dulce si poznas suras stirb, razand pana si cu ochisorii…(Cred ca multe mamici stiu despre ce vorbesc, ce senzatie minunata)…

Greu de obtinut aceeasi reactie la capatul unui biberon (sugarii sunt mai “distrati” de mediul inconjurator, in timp ce la san toata atentia le este concentrata asupra mamei!)…desi pentru acest complex proces de a oferi micutului hrana si dragoste in acelasi timp- lovefeeding- cercetatorii in domeniu recomanda ca mamicile sa ofere laptele artificial in aceeasi pozitie ca si cum ar alapta la san, tinand capsorul sugarului lipit de piept. O da, eu personal iau foarte in serios toate lucrurile care pot contribui la starea de bine a micutei mele!

Citind deunazi un articol despre o mama care-si vindea laptele de la san- surplusul care nu era consumat de fiul sau- m-au surprins comentariile scandalizate ale inteleptilor de pe forumul publicatiei respective. Chiar mamici care se declarau dezgustate de eventualitatea ca sugarul lor sa se hraneasca la pieptul unei alte femei- societatea moderna occidentala nu mai contempla sub nici o forma acest “schimb de fluide corporale”, practicat de altfel de cand e lumea si pamantul prin mijlocirea mamelor-de-lapte, ceea ce noi numim DOICA (wet-nurses). Menirea acestor femei cu piept abundent, mustind de lapte, care odinioara hraneau in comunitate chiar mai multi sugari in acelasi timp, suplinind mamele absente sau bolnave, a apus odata cu introducerea in secolul trecut a laptelui “evaporat”, formula din lapte de vaca. Lapte a carui compozitie a fluctuat de-a lungul anilor, in ideea de a reproduce cat mai fidel proprietatile laptelui uman. 

Doicile nu si-au pierdut rolul in asa-zisele tari subdezvoltate, acolo unde nu a inflorit inca vasta industrie producatoare de lapte artificial, unde familiile nu si-l pot permite, sau credinta lor in beneficiile laptelui matern a ramas nestramutata chiar prin “compromisul” de a accepta contributia atat de intima a unei alte femei. Cum am reactiona noi, femeile culturii moderne, am accepta oare angajamentul unei surori sau al unei prietene apropiate de a ne alapta fiul, sau am prefera sa cumparam lapte praf pentru a-l creste?

In Islam, de pilda, copilul alaptat de o doica (interzisa, makrooh, o necredincioasa, kaafira, sau o femeie de moravuri indoielnice) capata o legatura de sange cu mama sa de lapte, si mai mult, o relatie de rudenie cu toti copiii care s-au hranit la sanul ei, in asa masura incat o eventuala casatorie intre cei alaptati de acceasi doica- rada- este interzisa, ei fiind considerati ca fratii (desi poate fi extrem de complicat sa se tina evidenta unei astfel de practici). In Coran alaptatul la san este mentionat de 6 ori, importanta sa vitala fiind stabilita prin cuvantul lui Allah: mamele ar trebui sa-si alapteze pruncii pana la varsta de doi ani, laptele mamei, numit si “sangele alb”, este un drept al copilului, care prin actul de a suge la sanul femeii devine mahram-ul acesteia- in cazul mamelor de lapte fiul “adoptiv” are astfel dreptul de a ramane singur cu aceasta si de a o privi, fara a incalca regulile codului de hijab.

In incheiere, nu pot sublinia indeajuns cat de important este ca propriul partener- barbatul din viata noastra, taticul!…care oricum vine pus pe o perioada indeterminata (pssst, chiar pe viata!) pe locul doi- asta e dragostea de mama!- sa sprijine decizia de a alapta, de a accepta aceasta sacra intimitate, as zice chiar pierdere, in sensul de emotionala, deplina abandonare de sine, a mamei in microuniversul nou-nascutului, pentru care sanul mamei este cel mai dulce leagan al vietii!